tată vitreg şi regreta că mama ei se conformase docil tuturor cerinţelor rituale pentru „ticălos", incapabilă să iasă din plasa de complicităţi şi dependenţe creată în timp. Ceea ce au citit oamenii în prestaţia publică a Elenei şi în alegerile ei din momentele finale ale soţului a depins de aşteptările anterioare.
Ambele observatoare au văzut în evenimente rezumatul definitiv al unei căsnicii de decenii. Poate gesturile făcute de Elena au fost intenţionat ambivalente, pentru a permite interpretări diferite. Unele mai radicale, ca acela al fratelui lui Vasile, i-ar fi clarificat poziţia şi ar fi consolidat o reputaţie unanimă.
Toate cele de mai sus merită comparate cu cazul fiicei Elenei, care, la rândul ei, a trebuit să îşi îngroape soţul tot după o căsnicie nefericită. Cei doi trăiseră despărţiţi câţiva ani, iar pentru Ana soţul era mai mult o povară decât partenerul puternic pe care şi-l dorise dintotdeauna. După ce i-am citit diagnosticul de cancer terminal pe care acesta îl primise, Ana a început să blesteme excesele vicioase ale soţului, dar în acelaşi timp să se pregătească pragmatic de deznodământul inevitabil. În ciuda vicisitudinilor prin care trecuse căsătoria lor, Ana şi-a folosit energia pentru care era cunoscută în comună
şi textilele sofisticate pe care le muncise în ani de zile pentru a pregăti o înmormântare ca la carte, ca orice soţie credincioasă, ba chiar implicându-şi şi copiii în întregul proces.
Ana ştia foarte bine ce gen de imagine publică urmează
să-şi creeze, dacă se va purta bine cu defunctul tată al copiilor ei. A decis să se prezinte ca o femeie de casă pricepută şi decisă,
„să închidă gura satului". Apropiaţii nu aveau cum crede că
cei doi avuseseră o căsnicie perfectă, dar descrierea înmormântării - desfăşurată după toate regulile - a intrat în circula
ţie printre localnici, creând o reprezentare clară a îndeplinirii obligaţiilor morale. Conformarea strictă la ritual era o indicaţie despre puterea casei, iar oamenii au apreciat, în cele din urmă, devotamentul Anei mai mult decât calităţile defunctului.
A confirmat, şi pentru prieteni, şi pentru duşmani, că e o femeie MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 217
cu voinţă, căreia îi pasă de imaginea socială, lucru care îi dădea greutate în interacţiunile cu familia şi vecinii.
Forţa reputaţională a evenimentelor care însoţesc moartea este unică. Oamenii mor o singură dată şi tot o singură dată
pot cei din jurul lor să-şi consolideze pentru totdeauna reputaţiile sociale folosind instrumentele ostentative ale ritualurilor. Dacă Vasile ar mai fi trăit câţiva ani şi şi-ar fi dres relaţia cu Horia, acesta i-ar fi pus o lumânare în mâini pe piept şi şi-ar fi ajutat fiicele la pregătirile domestice. În mintea tuturor s-ar fi întipărit faptul că cei doi erau, în ciuda tuturor certurilor din trecut, fraţi până la moarte. Sau, în cel mai rău caz, Horia ar fi putut face pace cu fratele lui în orice punct al plecării acestuia pe ultimul drum. Ritualurile funerare sunt ultima posibilitate de interacţiune socială publică cu defunctul ca şi cum acesta ar fi încă viu.
Altă ocazie nu a mai existat însă, iar ruptura dintre fraţi s-a extins în relaţiile dintre cei rămaşi. Dacă fiicele lui Vasile au cooperat pentru a duce la capăt ritualul, Horia a omis toate gesturile aşteptate de la un frate, plasându-şi propria familie printre cei din afara casei şi a reţelei de obligaţii morale de rudenie sau vecinătate. La fel cum Adina ignorase, în invita
ţiile la nuntă, unele dintre rudele prin alianţă, gestul public al lui Horia, la moartea lui Vasile, a fost un indicator cert cu privire la întreruperea legăturilor de rudenie.
Dar, spre deosebire de nuntă, aşteptările de încredere în interacţiunea socială se sfârşesc pentru totdeauna nu numai între defunct şi cei rămaşi, ci şi între cei vii. Atunci când două
familii se îndepărtează una de alta, localnicii din Săteni spun că „nu (îşi) mai merg nici la mort", reprezentare culturală care e folosită pentru a marca sistarea interacţiunilor sociale. În momentele rituale, poţi fi ori înăuntrul, ori în afara familiei sau a gospodăriei. Fie participant, fie neparticipant, tertium non datur. Dacă nu eşti acum înăuntru, vei fi afară pentru totdeauna. Unchii, nepoţii, verii se despart prin gesturile simbolice 218 NEÎNCREDEREA
ale celor vii, la înmormântările antecesorilor, confirmând vizibil înstrăinarea din trecut şi transformând-o în separare.
Acum, după zece ani, fiicele lui Vasile continuă să trăiască
separat de familia lui Horia, a cărei purtare la înmormântare e folosită de oamenii din sat pentru a marca simbolic şi practic încetarea intenţionată şi definitivă a interacţiunii sociale dintre urmaşii vii.
Cei care se conformează aşteptărilor rituale şi reputaţionale în astfel de ocazii sunt un grup distinct de oameni, dar nu o entitate amorfă. Aşa cum am demonstrat anterior în analiza practicilor de rudenie, mutualitatea diferă de la o relaţie la alta nu numai calitativ, ci şi cantitativ. Cei plecaţi lasă în urmă multe feluri de legături sociale, mai apropiate sau mai distante, particulare sau generale. Există localnici care lasă în urmă o reţea mai extinsă de conexiuni decât alţii.
Ritualurile funerare sunt momente complexe din punct de vedere cultural, în care oamenii comunică explicit care anume dintre relaţii vor persista după moarte şi cât de puternice vor fi acestea.
Simboluri funerare ale m utualităţii
Din primele momente rituale vedem clar că moartea nu e un eveniment solitar. Bătrânele de la înmormântarea lui Vasile îl jeleau fiindcă murise fără o lumânare în mână. Se spune că
trebuie să-ţi dai ultima suflare cu un simbol al vieţii în mâini, care apare şi în impozanta lumânare rituală pe nume „toiag", care trebuie să rămână aprinsă în timpul priveghiului. Astfel de obiecte sunt parte intrinsecă dintr-un set de simboluri ale vitalităţii interacţiunii sociale. Întotdeauna, cineva trebuie să
aibă grijă de cei care mor, până în ultima clipă, aprinzându-le lumânarea şi având grijă ca aceasta să nu se stingă, aşa cum multe lucruri vor continua.
MOARTEA Ş I REGENERAREA ÎNCREDERII 219
Toată lumea are dreptul - iar unii sunt chiar aşteptaţi- să
vadă pentru ultima oară decedatul. Cei care fac asta intră în spaţiul sacru al casei, ascuns de priviri cu grijă în viaţa de zi cu zi, dar total deschis în momentele rituale. A face o ultimă
vizită trebuie să fie însă un gest cu încărcătură morală. Pe când mă pregăteam să mă duc la un priveghi al unei vecine care murise, Georgeta, Mihai şi colegii au început să râdă de mine, pe motiv că numai preotul şi cu mine ne bucurăm când se duce cineva pe lumea cealaltă. Arătând cu degetul către burta mea „umflată cu pomeni", m-au comparat cu notoriul pomanagiu (şi beţiv înveterat) Săndel, cunoscut în sat pentru atrac
ţia spre băutura gratuită. Ironia lor caustică evidenţia faptul că, deşi ritualurile funerare sunt evenimente publice, participarea ar trebui să fie determinată de bunătate şi respect, şi nu de pofta de mâncare şi alcool, care denotă slăbiciunea şi parazitismul. În cazul dat, am respins ironiile cu demnitatea academică a cercetătorului dezinteresat, pentru a da ulterior nas în nas, la priveghi, cu Săndel.
Am îngăimat bine-cunoscutul „Dumnezeu s-o ierte", m-am aşezat şi am fost servit de familie cu prăjituri şi rachiu, în timp ce ceilalţi participanţi şuşoteau, unii vrând să ştie cine sunt. Oricine poate participa la un priveghi, dar trebuie să se poarte cu reţinere. Atunci când Săndel, care consumase deja câteva pahare, a început să bocească vorbind cu Georgeta, ceilalţi l-au trimis acasă la culcare. Georgeta nu mai avea cum să-l audă, iar Săndel ar fi trebuit să se comporte respectuos, şi nu să facă de ruşine ritualul. L-au boscorodit şi fiindcă a trecut tava cu rachiu peste mort, gest tabu, după care a fost luat de coate şi împins frumuşel afară pe uşă.
