capabili de alegeri constrânse de context. În ceea ce urmează, eşti agent pentru că rămâi flexibil în comportament şi eşti tras la răspundere (Enfield şi Kockelman, 201 7). La moartea lui Vasile, fiicele lui ştiau foarte bine ce e de făcut.
Există un set de cutume tradiţionale care guvernează etalarea şi înhumarea corpului. Acesta trebuie să rămână, iniţial, acasă, cu cei iubiţi alături, chiar în miezul spaţiului domestic, pentru a fi văzut şi onorat de toată lumea. Dincolo de propria-i materialitate biologică, Vasile lăsa în urmă o casă, o gospodărie şi urmele vizibile ale realizărilor lui din viaţă. Mai mult, lăsa în urmă oameni care trebuiau să aibă grijă de cei care erau ai lor, atât în viaţă, cât şi în moarte. Fiicele veniseră să-şi ajute tatăl în gospodăria familiei, pentru a se îngriji de imaginea lui socială, de tată şi gospodar, individ unic cu propriul său istoric de fapte şi relaţii sociale. Pregăteau, pentru sat, o scenă care urma să arate că Vasile murise după o viaţă realizată
social şi material.
Societatea din Săteni a mai descoperit însă ceva în întreaga poveste. După ce am plecat de la primele pregătiri rituale împreună cu prietena mea, am ajuns inevitabil la bârfă. Vasile avea un frate, pe Horia, care locuia chiar lângă el. Mai tânăr, acesta nici măcar nu se înfăţişase pentru a aprinde o lumânare, a-şi plânge fratele sau a ajuta cu pregătirile de înmormântare.
La fel ca mulţi alţii, amândoi ne aşteptam la absenţa lui, fiindcă
cei doi fraţi avuseseră de la început o istorie conflictuală.
Conform unei poveşti sinistre, dar foarte amuzante, pe care Vasile o tot spusese oricui voia s-o audă, pe vremea când era tânăr se întorsese în permisie din armată şi găsise un nou-născut dormind în covată lângă sobă. Începuse să se întrebe: ,,Oare e al mamei? Sau al soră-mii?" Fiindcă-i fusese ruşine să întrebe pe cineva, se întorsese la unitate fără să afle răspunsul. Vasile se întreba acum: ,,Dacă ştiam eu atunci cine-i acolo, nu răsturnam eu covăţica să-l înăbuş pe drac?" Presupusa tentativă
de infanticid l-ar fi salvat pe Vasile de la o viaţă de necazuri, MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 211
plină de conflicte pentru atenţia şi moştenirea tatălui, care a ajuns până la violenţă fizică recurentă. Mai târziu, cei doi au întrerupt toate interacţiunile sociale, fiecare frate şi-a construit propriul gard inexpugnabil, creând o pereche de palisade care se ridicau fascinant până la înălţimea de patru metri fiecare, lipite una de alta.
Dacă fiicele lui Vasile au dat dovadă de devotamentul aşteptat de la urmaşii loiali şi cumsecade în timpul pregătirilor de înmormântare, gura satului se preocupa mai degrabă de încălcarea deliberată a normelor morale de rudenie de către familia fratelui. Oricare ar fi fost excentricităţile de care ar fi putut fi aceştia consideraţi capabili, faptul de a nu participa la momentele finale ale unui frate i-a făcut pe oameni să ofteze, în zilele care au urmat: ,,Zici că nici n-ar fi fost fraţi..." Nici fiul lui Horia n-a participat la eveniment, solidar cu tatăl lui, aşa cum fusese şi în trecut. Nu pentru că nu ştiau ce aveau de făcut, ci fiindcă aleseseră deliberat să nu dea curs comportamentelor axiomatice de fraternitate.
Auzind cinismul cu care se referea la Horia, presupun că
nici Vasile nu s-ar fi aşteptat ca fratele să vină să-l viziteze pe patul de moarte sau să participe la înmormântare, şi poate că
nici el nu ar fi mers dacă stăteau invers lucrurile. În reprezentările culturale ale Săteniului, până şi rudele de sânge apropiate îşi pot pierde încrederea necesară pentru aşteptările de conformitate la codul moral aplicabil morţii. Vasile n-a mai trăit să vadă desfăşurarea lucrurilor, dar satul întreg a observat. A nu te împăca cu celălalt măcar sau imediat după clipa morţii face separaţia finală, pune capăt pentru totdeauna unei interacţiuni sociale toxice, e actul ultim al lui „a nu te ţine de neamuri". Pentru fratele lui, Vasile murise aşa cum trăise timp de zeci de ani. Mai rău decât orice străin: ca un duşman crunt născut lângă el.
Spre deosebire de naştere sau căsătorie, moartea îngheaţă
fluiditatea unor relaţii de rudenie o dată pentru totdeauna.
212 NEÎNCREDEREA
Devine un final de capitol social, clarificând relaţia de rudenie prin gesturi şi enunţuri verbale declarative referitoare la defunct. Aşa cum observa Pina-Cabral (1986) în Portugalia, participarea la riturile funerare circumscrie universul moral al gospodăriei, dar poate atrage şi diviziuni sociale. Exemplul extrem este dorinţa muribundului de a-şi exclude duşmanii juraţi sau alţi oameni care i-au greşit foarte tare de la propria înmormântare. Cei blestemaţi pot fi vecini, neamuri sau chiar copii ingraţi. Familia îndoliată trebuie să se asigure că ei vor fi ţinuţi la distanţă în ritualurile de final, transmiţând prin intermediari dacă e nevoie că nu e cazul să fie de faţă. Informatorii mei au subliniat faptul că această dorinţă este întotdeauna respectată şi văzută ca un lucru asupra căruia mortul are ultimul cuvânt.
Blestemul dus după moarte este o alegere irevocabilă a identităţii. Prin ruperea simbolică a legăturilor pentru totdeauna, cel care va muri curând îşi exercită pentru ultima oară înrâurirea asupra societăţii. Persoana care nu este primită la înmormântare va fi ţinută la distanţă, social şi simbolic, de cei care deplâng decedatul într-un moment-cheie, ritual, legat de moralitatea eternă. Mecanismul simbolic se leagă de „iertarea păcatelor", pe care toată lumea ar trebui să o realizeze în pragul trecerii către nefiinţă. Pe patul de moarte, un bărbat între două
vârste i-a cerut propriei familii să-l aducă pe socrul cu care întrerupsese relaţiile. I-a mărturisit cu ce-i greşise în mod repetat, şi-a exprimat regretul şi a cerut să fie iertat, lucru care s-a şi întâmplat, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
Iertarea în pragul morţii are o încărcătură morală marcată.
E ultima ocazie de a închide breşa surpată de răutăţile din trecut şi, posibil, de a te reconecta cu cei rămaşi vii. După
moarte, nimeni nu poate ierta. Poţi muri supărat pe cineva sau cu conştiinţa încărcată faţă de altcineva. Numai viii au capacitatea de a realiza actul de compensaţie morală o dată
pentru totdeauna, dând la o parte greşelile din trecut. Cei care MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 213
se duc pot pleca în pace simbolică cu cei care au rămas pe lumea asta şi participă la ritualurile funerare. Sau, dimpotrivă, duc cu ei în mormânt conflictul, opoziţia şi separarea eternă
cu cei care refuză sau li se interzice să ia parte la ele.
Nu toate ritualurile din Săteni sau din alte părţi au o latură
publică. Cele funerare sunt însă încărcate de un conţinut reprezentaţional bogat şi memorabil, un amestec special între hiperinterpretarea vieţii concurenţiale de cârciumă şi simbolurile solide ale intimităţii domestice. Sunt momentele în care întreaga societate poate studia atent comportamentul indivizilor, raportat la aşteptările sociale. Actorii ştiu foarte bine cât contează alegerile pe care le fac şi ce mesaj transmit acestea. Moartea unui om, la Săteni, nu aduce negura unei dispariţii din lume, ea proiectează o lumină chirurgicală asupra oamenilor şi a lucrurilor.
Moartea ca reputaţie definitivă
Reprezentările culturale ale morţii implică participarea tuturor la ultimele momente ale prezenţei finale pe pământ a omului.
Gospodăria devine un spaţiu simbolic pentru practici în care cei prezenţi pun în scenă valorile centrale ale ordinii morale şi organizării sociale a Săteni ului. Transformarea unui spaţiu închis în spaţiu deschis are importante consecinţe de reputaţie nu numai pentru cel dispărut, ci şi pentru cei rămaşi în urmă.
Localnicii sunt în mod clar preocupaţi de propria imagine, aşa cum aceasta rezultă din gestionarea subtilă a părţii vizibile a propriei sfere domestice. Persana defunctului nu dispare odată cu dispariţia biologică, ci dimpotrivă, fiindcă ritualurile funerare exprimă tranşant şi contribuie la reputaţia pe care acesta o va avea ulterior. Ele combat implicit şi explicit dispariţia individului din reprezentările mentale şi publice prin accentul pus pe aspectul trupului neînsufleţit şi al gospodăriei, 214 NEÎNCREDEREA
