Ca să rezumăm, la ultimele tururi de alegeri locale înainte de terenul meu etnografic, localnicii din Săteni au avut de ales între un om slab la minte şi „prost de cinstit", un fost delincvent cu carismă şi un oficial corupt, dar dornic de mărire.
În proporţie covârşitoare, localnicii au votat pentru ultimul, oferindu-i în ultimă instanţă lui Emil al cincilea mandat şi o autoritate locală de nezdruncinat, pentru următoarea perioadă.
Lucruri pe care însă Emil nu le-ar fi putut obţine fără o largă
susţinere populară. Dar ce anume justifică o astfel de susţinere - sau cel puţin explică absenţa prelungită de contestare a unui astfel de om politic?
Spre deosebire de nefericitul lui predecesor, Emil ştia să
cheltuiască eficace banul public, ,,mâncând" cu abilitate resurse din sistem. Până şi adversarii sau nealiniaţii politic din sat afirmau despre Emil că e „hoţ deşt�pt". A avea „minte/cap de hoţ" implică un caracter vigilent, pasionat, iscusit şi fără
scrupule inutile. De fapt, expresia sugerează o ambivalentă
admiraţie pentru duplicitatea eficace, întâlnită şi în imaginea uber-masculină, eroică a hoţilor cretani de animale admirată
ca kleftouria (Herzfeld, 1985), amestec de individualism rezilient şi carismă ameninţătoare.
Puţini localnici se îndoiau de zvonurile despre deturnările de fonduri publice ale lui Emil sau despre ilegalitatea multora din actele lui administrative. Şi totuşi, ei preferau un politician abil, capabil să stoarcă bani „de la stat" şi, până la urmă, cu un impact relativ pozitiv asupra satului. Succesul remarcabil al lui Emil în politică venea din faptul că împinsese lucrurile mai departe decât concurenţii lui, folosindu-şi şiretenia şi susţinerea socială extinsă pentru a culege beneficii personale pentru neamuri, prieteni şi asociaţi. Toate faptele lui nu contraziceau în vreun fel aşteptările oamenilor obişnuiţi cu privire la moralitatea persoanelor în interacţiunea cu statul.
Emil era doar un jucător mai abil decât alţii, primus inter pares.
278 NEÎNCREDEREA
Guvernarea locală ca fief
Emil administra satul aşa cum un gospodar priceput are grijă
de sfera lui privată. Oficialii îşi ţineau gura în privinţa procedurilor interne importante, iar la şedinţele de consiliu local nu putea participa nimeni în afara aliaţilor - s-a întâmplat chiar ca acestea să fie reprogramate atunci când au apărut doritori să asiste din afară. Secretomania domnea în toate afacerile locale. Localnicii aflau despre deciziile politice doar după ce acestea erau luate, dacă nu aveau acces la bârfe din interiorul sistemului. Deciziile majore erau negociate între susţinătorii de bază ai lui Emil, mai ales secretara primăriei funcţionară provenită din afara Săteniului, cu o experienţă
legală nepreţuită -, şi o mână de aliaţi fideli. Marea majoritate a susţinătorilor populari era ţinută la oarecare distanţă
de nucleul puterii, dar beneficia de diferite tipuri de acces preferenţial la guvernarea locală.
Încet, dar metodic, Emil a început să deturneze din ce în ce mai multe resurse publice către folosul propriu. Atunci când o lege a oferit tinerilor locuri de casă din pământul comun, a dat majoritatea loturilor unor susţinători care au fost de acord să i le vândă ulterior legal, pe sume infime. Şi-a creat o proprietate extinsă din cinci foste astfel de loturi şi, în ciuda conflictului de interese evident, nimic nu a putut fi imputat oficial, dat fiind faptul că actele de împroprietărire şi de vânzare-cumpărare erau ireproşabile legal. Pe lotul de dimensiuni mari şi frumos plasat pe o colină, Emil a plantat o livadă, şi-a ridicat o casă de vară şi a construit o făbricuţă de prefabricate din beton. În fiecare zi, acolo lucrau câţiva oameni, unii îngrijind proprietatea, iar alţii producând tranşe de materiale de construcţie, pe care firma lui Emil le vindea în alte comune cu primari din acelaşi partid şi reţea politică.
Pentru a întregi aspectul de neo-moşie, muncitorii erau beneficiari ai ajutoarelor sociale de tip venit minim garantat.
STABILITATEA POLITICĂ A FRAGMENTĂRII SOCIALE 279
Prin lege, aceştia sunt obligaţi să presteze servicii în sprijinul comunităţii, însă prea puţini executau lucrări publice. Munceau pentru Emil fără salarii, doar pe mâncare, băutură şi, uneori, ceva bani de ţigări. Din punctul lor de vedere, ar fi trebuit oricum să muncească şi puţin le păsa pentru cine. Mai mult, făceau pe placul „angajatorului", rămânând în preajma unui om important care urma să le prelungească statutul de beneficiari de servicii sociale. Pentru alte lucrări de pe moşia proprie, Emil a solicitat doi migranţi reveniţi în sat - un posesor al unei maşini de tuns iarbă profesioniste pentru tăierea buruienilor de pe o bucată de pământ şi un sudor pentru a-i ridica o structură metalică. Ambii au fost răsplătiţi cu mici contracte de servicii pentru primărie.
Emil folosea în beneficiul personal maşinile, combustibilul, forţa de muncă şi pământul public - sau orice altceva reuşea să smulgă din ecologia guvernării locale. Cum se raportau însă localnicii la aceste dovezi evidente de (neo-)patrimonialism*? Deşi mă aşteptam să întâlnesc ultragiu, am colectat o gamă largă de atitudini, de la indiferenţă la invidie şi chiar apreciere. La fel ca şi în alte cazuri de deturnare a statului de către politicieni, oamenii erau prea puţin indignaţi de exploatarea cazurilor sociale. Lucrări publice de executat nu prea existau, şi nimeni nu propunea un plan mai serios de folosire a forţei de muncă colective. Mai mult, interesele private ale localnicilor nu erau prejudiciate de tranzacţiile impuse dintre primar şi beneficiarii de ajutoare, ba uneori chiar dimpotrivă, dacă lucrătorii erau rude sau prieteni cu ei. Oamenii şi partenerii lor sociali apropiaţi ajunseseră să depindă de accesul la resursele statului şi, câteodată, chiar de trecerea cu vederea a diferitelor acte ilegale. Aranjamentele private dintre simplii cetăţeni şi funcţionarii administraţiei ungeau
* Termen de sorginte weberiană care se referă la regimurile în care puterea este absolută şi se transmite prin mecanismul „casei" (nobiliare sau domnitoare), la modul personal.
280 NEÎN CREDEREA
roţile instituţionale, oferind câştiguri modeste sătenilor oarecare şi beneficii grase politicienilor căutători de câştig.
Adversarii lui Emil îi detestau acestuia succesul, dar îi admirau, la fel ca multă lume, talentul gospodăresc şi capacitatea de a-şi spori în secret, fără zăbavă, achiziţiile, protejându-şi şi extinzându-şi domeniul ce începea să arate ca cel al boierilor de odinioară. Era privit ca orice altceva decât un proscris moralmai degrabă ca un actor competent care câştigă în lupta locală
