— S-a dus, Basil, spuse el, abia fiind în stare să-şi mascheze ■ vocea, pentru a nu lăsa să răzbată o exaltare inconştientă şi ■ înfricoşătoare dincolo de ea.

— Ce? strigă Basil, devenind palid.

Gerald dădu din cap. Apoi se duse în camera mamei sale, ■ care stătea în halatul ei purpuriu, cosând, foarte încet, I împunsătură după împunsătură.

Se uită în sus Ia Gerald cu ochii ■ ei albaştri şi neînfricaţi.

— Tata s-a dus, spuse el.

—• A murit? Cine spune asta?

— O, îţi dai seama,

mamă, dacă-1 vezi. îşi

lăsă lucrul deoparte şi

se ridică încet.

— Nu vii să-l vezi? întrebă el.

■— Ba da, răspunse mama.

La marginea patului copiii deja se adunaseră într-un grup înlăcrimat.

— O, mamă! strigară fetele, aproape isterice, plângând în gura mare. j

|r» Dar mama înaintă. Mortul statea întins ca şi cum ar fi dormit profund, atât de gingaş, de liniştit, precum un tânăr care doarme nevinovat. Mai era cald. Soţia rămase să-l privească într-o tăcere posomorâtă şi apăsătoare câtva timp.

I — Da, spuse ea amar, într-un final, parcă adresându-se martorilor nevăzuţi din văzduh. Ai murit. Câteva minute rămase tăcută, privind în jos. Frumos, afirmă ea, frumos de parcă viaţa nici nu te-ar fi atins, şi nici nu te-a atins cu adevărat. Dă, Doamne, ca eu lă arăt altfel. Sper să-mi arăt vârsta când am să mor. Frumos, frumos, zise ea cu glas duios. Parc-ar fi Ia vârsta adolescenţei, cu prima barbă crescută. Un suflet frumos, frumos.

Apoi ceva se rupse în vocea ei în timp ce strigă: Nici unul dintre voi nu o să arate aşa când va muri! Fiţi atenţi să nu se întâmple! Era un ordin ciudat şi sălbatic care venea din necunoscut. Copiii se mişcară mai aproape în mod inconştient, până formară un grup strâns, auzind tonul ei îngrozitor şi poruncitor. Obrajii ei erau îmbujoraţi puternic şi arăta înfricoşătoare şi minunată în acelaşi timp. Condamnaţi-mă, condamnaţi-mă, dacă vreţi, pentru faptul că el zace acolo ca un adolescent, cu prima barbă mijindu-i în obraji. Condamnaţi- mă dacă vreţi. Dar nici unul dintre voi nu ştie. Tăcu, înconjurată de o tăcere profundă. Apoi izbucni cu o voce joasă şi tensionată: Dacă aş fi ştiut că cei pe care i-am adus pe lume, copiii mei, vor arăta aşa când vor muri, i-aş fi strangulat din faşă, da...

— Nu, mamă, se auzi vocea ciudată, ca de goarnă, a lui Gerald din spate, noi suntem altfel, nu te condamnăm.

Mama se întoarse şi-l privi drept în ochi. Apoi îşi ridică mâinile într-un gest ciudat, de disperare nebunească. — Rugaţi-vă!

spuse ea cu tărie. Rugaţi-vă lui Dumnezeu, căci nu veţi primi

ajutor din partea părinţilor.

— O, mamă! strigară fetele sălbatic.

Dar mama se întorsese şi dispăruse, iar ei plecară repede unul după altul.

Când Gudrun află că domnul Crich murise, se simţi vinovat n. Stătuse departe de Gerald ca acesta să nu o considere o pradă prt u uşoară. Iar acum, el era năpădit de necazuri şi ea era distantă. ■

A doua zi se duse la Winifred ca de obicei, iar aceasta*» bucură să o vadă, fericită că se putea duce în atelier. Fata plânsese şi apoi, fiind prea înfricoşată, se îndepărtase ca să evite orice altă eventualitate nefericită. Ea şi Gudrun îşi reluară lucrul ca de obicei, izolate în atelier, iar acest fapt părea o fericire nemăsurată, o stare pură de libertate în comparaţie cu dezorientarea !jl nefericirea familiei. Gudrun rămânea până seara. Ei şi lui Winifred li se aducea cina în atelier, unde mâncau în voie, departe de toţi cei din familie.

După cină veni Gerald. Atelierul spaţios şi înalt era plin de umbre şi de aroma cafelei. Gudrun şi Winifred şedeau la o măsuţă lângă foc la capătul îndepărtat al camerei, cu o lampă albă a cărei lumină nu răzbătea până

departe. Erau ca o lume în miniatură, iar chipurile lor erau învăluite de umbre, grinzile şi laviţele erau întunecate deasupra lor, iar ustensilele zăceau împrăştiate în atelierul slab luminat.

— E destul de intim aici, spuse Gerald, îndreptându-se spre ele.

In cameră se vedeau un şemineu mic de cărămidă, în caret ardea focul, un covor turcesc vechi, albastru, o măsuţă de stejar pe care se aflau lampa şi o faţă de masă alb cu albastru pe care era desertul, iar Gudrun făcea cafea într-un ibric ciudat din alamă. Winifred încălzea laptele într-o crăticioară.

— Ţi-ai băut cafeaua? întrebă Gudrun.

— Da, dar am să mai beau una cu voi, răspunse el.4H

D.H. Lawrt^M

I— Atunci o să bei din pahar, nu sunt decât două ceşti, spuse Winifred.

— Mi-e indiferent, zise el, luând un scaun şi pătrunzând în cercul magic al fetelor.

Cât de fericite erau, cât de plăcut şi minunat era să stai cu ele într-o lume de umbre semeţe! Lumea exterioară, în care pe tot*

(Hircursul zilei nu făcuse altceva decât să se ocupe de pfoblema înmormântării, era complet uitată.

Intr-o clipă iradia strălucire şi fitrmec.

I Toate lucrurile pe oare le foloseau erau delicate: două ceşcuţe ciudate, dar

minunate, de culoare roşiatică,,cu auriu, o cană mai mică, neagră cu nişte cercuri

roşii, şi cx cafetieră eludată în care [ipirtul

ardea-constant, aproape invizibil Se crease

^efectul. unei bogăţii destul de stranii, de care Gerald se lăsă purtat.

I Se aşezară eu toţii, iar Gudrun turnă grijulie cafeaua.

I — Vrei cu lapte? întrebă ea calmă şi totuşi balansând nervos 1

mică,

cana

neagră, cu pete mari roşii.

Era întotdeauna atât de sigură de sine şi

■

totuşi atât de teribil de nervoasă,