I — Nu, nu vreau, răspunse el.

P Aşadar, cu o umilinţă ciudată, îi oferi ceşcuţa cu cafea, iar da luă

paharul

incomod. Părea că doreşte să-l servească.

I « De ce nu-mi dai mie paharul? E prea incomod pentru tine, spuse el. : l Ar fi preferat să ia el paharul şi să asistel amei îndrăgostite 435 cum ea e serv.ită: delicat. Dar ea tăcu, încântată de această nepotrivire aş! de propria ei umilinţă.

Sunteţi en rnenage 88 spuse el.

,

l

— Da, nu prea ne simţim în largul nostru când primim musafiri, spuse Winifred.

— Nu? Atunci eu sunt un intrus?

îndată simţi că îmbrăcămintea lui

convenţională era nepotrivită cu acel loc, tă era un străin.

Gudrun era foarte tăcută. Nu avea deloc chef să discute^eu el. In aceste momente tăcerea era cea mai potrivită, sau pur şi

simplu câteva cuvinte. Cel mai bine era să nu discute lucruri serioase.

Aşa că

discutară banalităţi, plini de veselie, până

când îl auziră pe omul de jos scoţând calul din grajd şi strigându-i:

„înapoi! înapoi!” spre docarul care urma să o ducă pe

88 <SV> In familie, de obicei cu referire la un cuplu căsătorit (fn).

Gudrun acasă. Aşa că-şi împachetă lucrurile şi-şi luă la revedere de 1| 1

Gerald, fără ca măcar o dată să-i întâlnească privirea. Şi dispâruM

înmormântarea fu oribilă. După aceea,

la ceaiul care urma, fetele continuară să spună: „A fost un tată bun pentru noi, itj I mai bun tată din lume” sau „Nu o să mai găsim aşa uşor un ort J

atât de bun cum a fost tata”.

Gerald fu de acord cu toate astea. Era o atitudine convt*n= i ţională

potrivită şi, în ceea ce priveşte mersul lumii, el e©ntinu.f* 1 să creadă în convenţii. Le considera un fapt normal. Dar Wini fred ura totul, se ascunse în atelier şi plânse cu lacrimi,'amnrt*, ■ dorindu-şi ca Gudrun să fie lângă

ea.

Din fericire, toată lumea era pe punctul de a pleca. Familii ■ Crich nu stătea mult timp acasă. Cam pe la ora cinei, Gerald kt I trezi complet singur.

Chiar şi Winifred plecă la Londra; câte va I zile împreună cu sora ei Laura.

Dar când Gerald rămânea complet singur, nu putea suport». Zilele

treceau una după alta şi în tot acest timp se simţeâ ea un 1 om atârnat de lanţuri deasupra unui abis. Oricât de mult ar fl 1 încercat, nu putea reveni pe pământ solid, nu^şi putea recapăt a I echilibrul. Era suspendat pe buza unei prăpăstii, zvârcolind u-se. 1 La orice s-ar fi gândit, abisul revenea îrt mintea lui; fie că era 1 vorba de prieteni sau necunoscuţi, de muncă sau de distracţie, I totul nu-i arăta decât acelaşi vid nesfârşit, în care inima se rotea I murind. Nu avea scăpare şi nici n-avea de ce să se apuce. Era 1 sortit să se zvârcolească pe marginea hăului, suspendat îri lan-V ţurile nevăzute ale vieţii.

La început fu liniştit, tăcut, aşteptând ca acea stare critică sâ 1 treacă»

aşteptând să se regăsească eliberat. în lumea celorlvii, I după acest moment critic de pedeapsă. Dar acea stare nu trecu I şi fu cuprins de o stare de criză. pi

D.H. Ljwmh

Pe măsură ce se sfârşea cea de-a treia seară, inima îi răsună I de teamă.

Nu mai putea suporta încă o noapte. Altă noapte se'l apropia şi mai avea să fie suspendat în lanţurile vieţii încă o 1 noapte deasupra hăului nemărginit al nimicniciei. Şi asta,! nu I putea suporta. Pur şi simplu nu putea. Era teribil de speriat, fl înfricoşat şi sufletul îi tremura. Nu mai

.credea în propriile 1

puteri. Nu avea cum să se prăbuşească în acel vid infinit §i apoi ifl se ridice din nou. Dacă avea să cadă, totul s-ar sfârşi pentru

totdeauna. Trebuia să se retragă, trebuia să caute întăriri. Nu mai avea încredere în propriile sale forţe.

I După cină, confruntându-se cu sentimentul suprem al propriei sale inutilităţi, se hotărî. îşi trase cizmele, îşi puse haina şi o pomi la plimbare în noapte.

[ Era întuneric şi ceaţă. O luă prin pădure, bâjbâind şi căutând drumul spre moară. Birkin era plecat. Bine! Era aproape bucuros.

Ajunse în vârful dealului şi o luă pe bâjbâite, orbeşte, peste pantele abrupte, pentru că pe întuneric rătăcise drumul, lira enervant. Unde se ducea? Nu conta. Orbecăi mai departe până ieşi din nou la o cărare. Apoi o luă prin altă pădure. Mintea i se întunecă şi mergea înainte fără să-şi dea seama. Fără vreun gând sau simţire, continuă să dibuiască drumul, împiedica ându-se până când ieşi din nou la lumină, căutând pârleazurile, rătăcind poteca şi mergând de-a lungul gardurilor vii până ce dădu de o ieşire.

Şi în cele din urmă ajunse la şosea. Lupta aceasta pe dibuite ci

întunericul necuprins îi distrăsese atenţia. Dar acum, trebuia lă se hotărască încotro merge. Şi nici măcar nu ştia unde se află. Dar trebuia să

se hotărască asupra unei direcţii acum. Nu rezolva nimic dacă mergea aşa, pur şi simplu, fără nici o ţintă. Trebuia să se hotărască încotro o va apuca.

Stătea nemişcat pe drumul care părea lung în noaptea întunecată ca smoala şi nici măcar nu ştia unde se află. Era o senzaţie ciudată — felul în care-i batea inima şi întunericul de nepătruns care-1 înconjura. Stătu aşa câtva timp.

Apoi auzi paşi apropiindu-se şi văzu o luminiţă care se balansa.

Se îndreptă de îndată spre ea. Era un miner. — Puteţi să-mi spuneţi, zise el, unde duce drumul acesta?

| — Drumul? Apoi, duce la Whatmore.

► — Whatmore! Vă mulţumesc, aşa este. Credeam că am greşit. Bună seara.