*' — Crezi? Păi, atunci, putem s-o facem.
I — Dar ce minunat ar fi pentru Winifred! Desigur este tocmai ceea ce ne trebuie, dacă vreţi ca Winifred să se ocupe serios de pictură. Trebuie să ai propriul atelier, altminteri niciodată n-ai lă fii mai mult decât un amator.
I— Da? Bineînţeles, aş dori să împărţi atelierul cu Winifred. F —
Mulţumesc foarte mult.
Gudrun ştia deja aceste lucruri, dar trebuia să-şi ia un aşpect timid şi extrem de îndatoritor, ca şi cum ar fi fost copleşită.
. — Desigur, ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult ar fi să renunţi la munca pe care o faci la şcoală, să profiţi de atelier şi să lucrezi aici, mă rog, în măsura în care doreşti să faci asta.
Ii aruncă lui Gudrun o privire întunecată, lipsită de expresie, iar ea-1 privi ca şi cum ar fi fost plină de recunoştinţă. Aceste cuvinte ale unui muribund erau atât de coerente şi fireşti, răsunând ca nişte ecouri prin gura lui nemişcată,
i — Iar în ceea ce priveşte câştigul, nu te jena să iei de la mine ceea ce luai de la Comitetul Educaţiei Publice, da? Nu vreau să ieşi h tnai îndrăgostite 34 9 în pierdere.
—O, spuse Gudrun, dacă pot să beneficiez de atelier şi să lucrez aici, pot să
câştig bani îndeajuns. Sincer.
— Ei bine, spuse el, mă bucur să te ajut, ne putem ocupa di
tot. Nu te-ar deranja să-ţi petreci timpul aici? — Dacă ar exista un atelier în care să lucrez, zise Gudrun, n-aş putea pretinde
ceva mai bun.
—Chiar aşa?
Domnul Crich era foarte încântat. Dar deja se simţea obosit. Gudrun putea distinge cum aspectul cenuşiu, îngrozitor al durerii şi al descompunerii îl copleşea din nou, iar chinul i se citea în ochii întunecaţi şi lipsiţi de expresie.
Procesul acesta al morţii nu se încheiase încă. Gudrun se ridică încet, spunând:
—Poate vreţi să dormiţi. Trebuie să o caut pe Winifred. J
Ieşi, înştiinţând-o pe infirmieră că plecase din cameră. Cu fiecare zi care trecea ţesuturile bolnavului se reduceau din ce în ce mai mult, iar procesul morţii era din ce în ce mai aproape de ultimul nod care mai păstra fiinţa umană într-o unitate închegată. Dar acest nod era dur şi şi strâns, iar voinţa muribundului nu voia să cedeze. Putea să fie mort nouăzeci la sută, totuşi acel procent de zece la sută rezista până când avea să cedeze. Voinţa sa îl ajuta să-şi menţină fiinţa ca un tot unitar, dar cercul puterii sale era din ce în ce mai limitat, până când în cele din urmă urma să devină un punct minuscul şi apoi să dispară în întregime, j
Ca să rămână în viaţă, trebuia să-şi păstreze relaţiile cu oamenii şi de aceea se agăţa de orice pai. Winifred, majordomul, infirmiera, Gudrun, aceştia erau oamenii care pentru el însem-1 nau totul, în aceste ultime clipe. In prezenţa tatălui său, Gerald era zguduit de repulsie. La fel era şi în cazul celorlalţi copii, dar într-o mai mică măsură, cu excepţia lui Winnie. Nu vedeau nimic altceva decât moarte atunci când îl priveau pe tatăl lor. Era ca şi cum o antipatie ascunsă i-ar fi copleşit. Nu putea distinge'! chipul şi vocea familiară. Erau pătrunşi de uh sentiment de antipatie în faţa acestei morţi vizibile şi audibile. Gerald nu putea respira în prezenţa tatălui său. Trebuia să iasă de îndată. Dar nici tatăl, la rândul său, nu putea suporta prezenţa fiului. O stare de nervozitate ultimă îi cuprinse sufletul muribund.
Atelierul era pregătit, iar Gudrun şi Winifred se mutară aco- j lo. Le plăcea atât de mult acest proiect şi punerea lui în practică. î
350
D.H. Lau/reme
Im’ acum nici nu mai trebuiau să stea în casă prea mult. îşi luau msisa în atelier şi locuiau acolo fără nici o grijă. Găci casa începea sn devină un Ioc îngrozitor. Două infirmiere în alb mişunau primprejur, ca nişte vestitori ai morţii. Tatăl era ţintuit la pat, era un du-te-vino permanent de copii, fraţi şi surori care vorbeau IBtto voce.
I Winifred îl vizita pe tatăl ei în mod frecvent. In fiecare dimineaţă, după
micul dejun, intra în camera lui după ce-1 ipălau şi-l propteau între perne, ca să petreacă o jumătate de oră t ;u el. 1 — Te simţi mai bine, tăticule? îl întreba ea invariabil, i Iar el răspundea în mod invariabil:
I— Da, cred că mă simt un pic mai bine, drăguţa mea.
Ea-i ţinea mâna între ale ei, plină de iubire şi ocrotire. Iar iicest lucru îi era tare drag bătrânului.
I De regulă, la ora prânzului, dădea din nou fuga la el, ca să-l informeze despre mersul lucrurilor şi, în flecare seară, după ce se trăgeau perdelele, iar camera Iui devenea plăcută, petrecea mult timp alături de el. Gudrun era plecată acasă, Winifred era singură în casă şi cel mai mult îi plăcea să stea cu tatăl ei. Discutau şi sporovăiau la întâmplare, iar el se comporta întotdeauna ca şi cum sar fi simţit bine, la fel ca în vremurile când putea să
umble. Aşa că Winifred, cu instinctul subtil al unui copil de a evita lucrurile dureroase, se comporta ca şi cum nu se petrecea nimic grav. In mod instinctiv îşi suprima atenţia şi era fericită. Totuşi, în străfundul sufletului ei, ştia totul la fel de bine ca şi adulţii, poate chiar mai bine.
Tatăl ei se simţea destul de bine atunci când se prefăcea în faţa ei. Dar când pleca, se cufunda din nou în nefericirea descompunerii sale. Dar totuşi, existau aceste momente vii, deşi, pe măsură ce puterile îi slăbeau, capacitatea sa de a asculta devenea mai slabă, iar infirmiera era nevoită să o roage pe Winifred să plece ca să nu-1 epuizeze.
Bătrânul nu recunoştea niciodată că avea să moară. Ştia că acesta era adevărul, ştia că era sfârşitul. Totuşi, nici măcar în sinea lui nu recunoştea acest lucru. Ura nespus acest fapt. Voinţa sa era de neclintit. Nu putea sâ suporte să fie copleşit de moarfij Pentru el moartea nu exista. Şi, totuşi, uneori, simţea O; nevgpi mare să. strige,: să se văicărească şi să plângă. I-ar fi plăcut ■ strige ân gurafcm» îndrăgostite 351 mare în faţa Iui Gerald, astfel încât fiul său să fie îngrozit şi scos din fire. In mod instinctiv, Gerald era conştient de acest fapt şi se abţinea în faţa lui ca să evite acest lucru69 Aceastt murdăriei a morţii îi provoca un dezgust enorm. Ar trebui să mu® rim repede, câ romanii, at trebui să fim stăpânii propriei noat-tr# sorţi în moarte 69 f[ Celebră statuie clasică greacă, sculptată fii Rodos., în jurul anului 25 î.Hţ, care îl înfăţişează pe prinţul troian Laocoon, împreună cu c||dol fii ai săi, luptându-se cu şerpii mării trimişi fie de Apollo sau de Amina, patroana grecilor. înainte să-l atace, Laoction încercase să-i împiedice pe' troieni să deschidă porţile Ga să primeasbă vestitul cal de lemn.
ea şi în viaţă. Se simţea prins în ghearaj morţii tatălui său, ca în strânsoarea marelui şarpe al lui Laocoon1'2! Murele şarpe îl încolăcise pe tată, iar fiul era prins în strânsoartl îngrozitoare a morţii împreună cu el. Gerald rezistase întotdeti una. Şi,; într-un, fel ciudat, era ca un turn de rezistenţllpentîu tatăl său.
Ultima dată când muribundul cern să o vadă pe Gudram aveu un aspect cenuşiu, cada apropierea morţii. Totuşi, trefeiia iii vadă pe cineva, trebuia ca, în momentele de luciditate, săuntii- în legătură cu lumea vie, ca să nu fie nevoit să-şi accepte propriu situaţie. Din fericire, în mate parte a timpului era buimiaşi pe jumătate absent. Şi petrecea multe ore gândindu-se iVag In trecu», retrăind nedesluşit momente din ailele de demuM Dar existau clipe, chiar şi când i se apropia sfârşitul, când puteai să-fii dea seama ce se întâmpla cu el în prezent, era conştient de moartea care-1 pândea. Şi acestea era® clipele când cerea ajutor din afară, nu conta din partea cui venea. Căci ca să fie conştient de moartea aceasta care se apropia era ceva mai îngrozitor decât moartea însăşi, ceva de nesuportat. Era ceva imposibil de admis, Gudrun fu şocată de înfăţişarea lui, de ochii întunecaţi,'
aproape descompuşi, care erau încă -neînfrânţi şi fermi. —
Ei
bine, spuse el, cu o voce slăbită, cum te descurci? cu Winifred?
B*- O, foarte bine, răspunse Gudrun.
■
Conversaţia se derula cu mici pauze, de parcă ideile pe care le discutau nu erau decât nişte paie plutind la întâmplare în Iniosul înturiecat al minţii muribundului.
