—Iţi convine atelierul? întrebă el.
-De minune. Nici n-ar putea fi mai frumos şi potrivit, spuse Gudrun.
■ Aştepta ca bătrânul să-i răspundă.
I — Şi crezi că Winifred are stofă de sculptoriţă?
Era ciudat cât de goale răsunau cuvintele, cât de iţesemnificative erau.
’ — Sunt sigură că aşa e. Intr-o bună zi va face lucruri mari.
| — A! Deci, n-o să-şi irosească viaţa pe de-a-ntregul, nu?
I Gudrun fu destul de surprinsă, f — Cu siguranţă că nu! exclamă ea blând.
I — Aşa e.
Din nou Gudrun aşteptă replica bătrânului.
■ — Viaţa ţi se pare plăcută, nu? E minunat să o trăieşti? o întrebă el, cu un zâmbet uşor, demn de milă, pe care Gudrun nu-1 iuportă.
■— Da, zâmbi ea, minţind la întâmplare. Mă distrez destul de bine, cred.
I — Da. O fire veselă e un mare câştig.
Din nou Gudrun zâmbi, deşi sufletul îi era secătuit de repulsie. Oare chiar trebuia ca cineva să moară aşa, iar viaţa să-i fie smulsă cu forţa, în timp ce zâmbeşte şi continuă să discute până în ultimul moment? Nu mai exista o
altă cale? Trebuie să trecem prin toată grozăvia acestei victorii asupra morţii, al triumfului voinţei neclintite care nu se dă bătută până când nu dispare în întregime? Trebuia să fie aşa, era singura cale. Gudrun admira nespus stăpânirea de sine şi sângele rece al muribundului. Dar ura moartea în sine.
Se bucura că lumea cotidiană se menţine aşa cum este şi ea nu era nevoită
să cunoască nimic dincolo de ea. ; — Te simţi bine aici? Nu te putem ajuta cu nimic altceva? Nu te nemulţumeşte nimic? t — Sunteţi prea amabil cu mine, spuse Gudrun.
•pr A, bine, asta e numai vina dumitale, spuse el, şi simţi u uşoară
exaltare că ţinuse acest discurs, ţâ
Era încă atât de puternic şi plin de viaţă. Dar, în schimb, oroarea morţii începu să i se strecoare din nou în sufletis|i Gudrun plecă şi se întoarse la Winifred, Mademoiselle plecaşi, iar Gudrun râmase destul de mult timp la Shortlands, în schimb pentru Winifred se aduse un meditator pentru ca fata să-şi conţi- nue studiile. Acesta însă nu locuia acolo, ei 1 venea de la şcoala elementară.
Intr-o zi Gudrun urma să plece cu maşina în oraş împreună cu Winifred, Gerald şi Birkin. Era o zi întunecată şi plpioasrt, Winifred şi Gudrun erau pregătite şi aşteptau la uşă» ^inifrâd era foarte tăcută, dar Gudrun trecuse cu vederea acest aspeci, Deodată fata întrebă pe un ton nepăsător:
— Credeţi că tata o să mtoaiâ, domnişoară Brangwen|,|| Gudrun tresări.
— Nu ştiu, răspunse ea:
— Chiar nu ştiţi?fîl?
-^- Nimeni nu ştie sigur. E posibil să moară, desigur.
Copila medită câteva momente, apoi întrebă:
J|g Dar chiar credeţi că o să moară/ « întrebarea era formulată ca la lecţiile de geografie sapi dej ştiinţe naturale, în mod insistent, de parcă ar fi vrut să obţină cu forţa & confirmare de la persoana adultă. Fata, atentă, uşor triumfătoare, era aproape diabolică.
— Dacă eu cred că o să moară? repetă Gudrun. Da, aşa credj Dar ochii larg deschişi ai lui Winifred o fixau, iar copila nu se mişca.
— E foarte bolnav, spuse Gudrun.
Un zâmbet uşor îi cuprinse faţa lui Winifred, într-un fel subtil şi sceptic.- < 154
D.H. Lauitftwă — Nu cred că o să
moară, afirmă copila batjocoritor şi' dispăru pe alee.
Gudrun îi urmări silueta solitară, iar inima i se opri în loc.1 Winifred se juca lângă un râuleţ, preocupată, ca şi cum n-ar fi avut loc nici un schimb de replici: ş
t ■— Am făcut un baraj adevărat, se auzi vocea ei prin aerul umed.
I Gerald apăru în uşa holului din spatele ei.
I — E cu atât mai bine dacă e alegerea ei, să nu creadă asta, ipuse el.
[ Gudrun îl privi, ochii li se întâlniră şi făcură un schimb de priviri pline de o înţelegere diabolică.
■ — Cu atât mai bine, zise şi Gudrun.
Gerald o privi din nou şi o flacără îi pâlpâi în priviri.
B — Cel mai bine e să dansezi în timp ce Roma arde, de vreme ce tot trebuie să ardă, nu crezi? spuse el.
