■ — Cred că e pur şi simplu minunat — e ca o sclipire de moment.
[ — Sculpturile ei în miniatură sunt ciudate, spuse Ursula.
1 — Sunt pur şi simplu frumoase — pline de o pasiune primitivă.
I — Nu e ciudat că întotdeauna i-au plăcut lucrurile mici? Simte mereu nevoia să creeze lucruri mici pe care le poţi ţine în jnâini, păsări şi alte
animale mici. Ii place să ţină lornionul invers dând vede o operă şi să
privească lumea aşa — de ce crezi că face ftsta?
Hermione o privi îndelung pe Ursula detaşat şi cercetător, fapt care o intriga pe mai tânăra femeie.
I.— Da, spuse Hermione, într-un sfârşit. E curios. Se pare că în ncazul ei lucrurile mici sunt mai rafinate.
K — Dar nu-i aşa, nu crezi?
■ — Un şoarece nu poate să fie mai rafinat decât un leu, nu? Din nou Hermione o privi pe Ursula îndelung, de parcă s-ar fi concentrat asupra propriilor gânduri şi n-ar fi fost atentă la discursul celeilalte.
■ — Nu ştiu, răspunse ea.
V — Rupert, Rupert, zise ea încet pe un ton muzical, i hemându-1 la ea.
■ El veni în linişte.
■ — Lucrurile mici sunt mai rafinate decât cele mari? întrebă ca, râzând ciudat printre dinţi, ca şi cum l-ar fi luat peste picior cu această întrebare.
» — Nu ştiu, spuse el.
I — Nu-mi plac chestiile
rafinate, declară Ursula. I
Hermione o privi încet. K
— Chiar aşa? zise ea.
— întotdeauna am crezut că sunt un semn de slăbiciune, zisei Ursula, cu braţele desfăcute, de parcă prestigiul îi era ameninţat.
Hermione nu băgă de seamă. Dintr-o dată făcu o grimasă, se încruntă ca şi cum era cuprinsă de gânduri profunde şi se părea că îi vine foarte greu să
mai rostească vreun cuvânt.
— Chiar crezi, Rupert, întrebă ea, de parcă Ursula nu era de faţă, chiar crezi că merită? Chiar crezi că e mai bine pentru copii dacă li se insuflă faptul că
trebuie să înveţe?
Ochii lui deveniră străpungători, lăsând să i se vadă mânia tăcută. Obrajii îi erau scobiţi şi palizi, aproape nepământeni. Iar femeia continua să-l tortureze cu întrebarea ei serioasă, chinuitoare.
—Nu li se insuflă acest lucru, spuse el. Vor, nu vor, tot trebuie să înveţe.
— Dar crezi că e mai bine dacă procesul este stimulat, accelerat? Nu e mai bine dacă nu ştiu nimic despre alun, nu e mai bine dacă văd totul ca pe un întreg, fără ca toate aceste informaţii să fie fragmentate?
— N-ai dori să ştii, aşa pentru tine, că florile alea mici şi roşii aşteaptă să fie polenizate? întrebă el tăios. Glasul lui suna brutal, ironic, dur. Hermione continua să privească în sus, neatentă. El
se opri, iritat.
— Nu ştiu, răspunse ea, oscilând uşor. Nu ştiu.
— Dar procesul cunoaşterii înseamnă enorm
pentru tine, înseamnă totul, izbucni el. Ea îl privi,
ridicându-şi privirea încet.
— Oare? spuse ea.
— Procesul cunoaşterii — asta înseamnă totul pentru tine, înseamnă enorm
— nu rămâi decât cu atât, cu aceste cunoştinţe, strigă el. Nu există decât un singur copac, nu există decât un singur fruct pe care-1 guşti.
Din nou ea păstră tăcerea câteva momente.
—Oare? spuse ea într-un târziu, cu acelaşi calm imperturbabil.
Apoi adăugă pe un ton plin de o
curiozitate capricioasă : — Ce
