[ Era întuneric şi ceaţă. O luă prin pădure, bâjbâind şi căutând drumul spre moară. Birkin era plecat. Bine! Era aproape bucuros.
Ajunse în vârful dealului şi o luă pe bâjbâite, orbeşte, peste pantele abrupte, pentru că pe întuneric rătăcise drumul, lira enervant. Unde se ducea? Nu conta. Orbecăi mai departe până ieşi din nou la o cărare. Apoi o luă prin altă pădure. Mintea i se întunecă şi mergea înainte fără să-şi dea seama. Fără vreun gând sau simţire, continuă să dibuiască drumul, împiedica ându-se până când ieşi din nou la lumină, căutând pârleazurile, rătăcind poteca şi mergând de-a lungul gardurilor vii până ce dădu de o ieşire.
Şi în cele din urmă ajunse la şosea. Lupta aceasta pe dibuite ci
întunericul necuprins îi distrăsese atenţia. Dar acum, trebuia lă se hotărască încotro merge. Şi nici măcar nu ştia unde se află. Dar trebuia să
se hotărască asupra unei direcţii acum. Nu rezolva nimic dacă mergea aşa, pur şi simplu, fără nici o ţintă. Trebuia să se hotărască încotro o va apuca.
Stătea nemişcat pe drumul care părea lung în noaptea întunecată ca smoala şi nici măcar nu ştia unde se află. Era o senzaţie ciudată — felul în care-i batea inima şi întunericul de nepătruns care-1 înconjura. Stătu aşa câtva timp.
Apoi auzi paşi apropiindu-se şi văzu o luminiţă care se balansa.
Se îndreptă de îndată spre ea. Era un miner. — Puteţi să-mi spuneţi, zise el, unde duce drumul acesta?
| — Drumul? Apoi, duce la Whatmore.
► — Whatmore! Vă mulţumesc, aşa este. Credeam că am greşit. Bună seara.
I — Bună seara, răspunse minerul cu o voce răsunătoare. I iinei îndrăgostite 417
Gerald intui pe unde se afla. Cel puţin, când va ajunge iu Whatmore, va şti. Se
bucura că e pe şosea. Continuă să meargl mai departe ea un
somnambul,
Asta era Whatmore? Da. Uite „King’s
Head” şi raaij încolo erau gardurile primăriei.
Coborî dealul abrupt, aproape alergând
Străbătând yalea, trecu de şcoala elementară şi ajunse la biserica din Willey Green. Cimitirul! Se opri.
Apoi în momentul imediat următor sărise gardul şi o luau printre morminte. Chiar şi
pe un asemenea întuneric puţea vt», dea paloarea grămezii de flori albe de la
picioarele sale. Dei I acesta era mormântul. Se
aplecă. Florile erau umede şi reci. St simţea parfumul crizantemelor şi al tuberozelor
veştejite-. Simţi pământul dedesubt şi se cutremură, căci era aşa de îngrozitor de repe şi lipicios. Se îndepărtă cuprins de repulsie.
Deci aici se afla centrul, aici, în întunericul dens care învăluia mormântul nevăzut. Dar n-şvea ce face aici. Nu, n-avea nici un
motiv pentru care să stea aici. Se simţea de
parcă pământul ;S 418
lipea rece şi mâlos de D.H. Lawrt^M inimă. Nu,
se
destul!
Atunci unde să se ducă? Acasă? Nici gând!
N-avea nici'hiu rost să se ducă acolo. Era mai mult decât iftutil. Nu putea face asta.
Trebuia să meargă în altă psătte. Unde?
O hotărâre periculoasă prinse contur în inimă sa, ca oi idee fixă.
Exista Gudrun - — poate eră acasă, la adăpost. Dar la ea
putea ajunge—se va duce acolo. Nu se va întoarce înapoi acasft în seara asta până când nu va ajunge la ea, chiar cu preţul fieţii. Miza totul pe această şansă.
O pomi la drum străbătând câmpul, înspre
Beldover. Era aşa de întuneric încât nimeni nu' l-ar putea vedea.
Picioarele îi erau reci şi
umede, pline de pământ. Dar continua să meargă1 mai departe insistent, zburând'ca vântul, drept înainte, de parcă s-ar fi îndreptat către soarta sa.
In conştiinţa lui era un
