creadă ce aer respira. Părea că e o prezenţă conştientă, răuvoitoare în răceala lui extremă şi intenţionat ucigătoare.

Totuşi era minunat, ca o beţie, o tăcere a zăpezii întunecate, nevăzute, a unei Prezenţe Neştiute aflată între ea şi lucrurile vizibile, între ea şi stelele strălucitoare. Vedea contelaţia Orion ridicându-se pe cer. Ce minunată era, îndeajuns ca să te facă şă strigi cu toate puterile.

Şi peste tot împrejur se afla leagănul acesta de zăpadă, iar sub picioare se simţea zăpada tare pătrunzând cu o răceală ascuţită prin tălpile ghetelor ei. Era noapte şi tăcere. îşi închipuia că poate auzi stelele. îşi imagina că

aude mişcarea clară cerească şi muzicală a stelelor, chiar foarte aproape.

Părea o pasăre care zboară printre mişcarea lor armonioasă.

Şi se agăţă mai aproape de Birkin. Deodată îşi dădu seama că nu ştie la ce se gândea el. Nu ştia pe unde îi umblă gândurile.

—* Dragul meu, spuse ea, oprindu-se ca să-l privească. Pernei îndrăgostite 493

Chipul lui era palid, ochii întunecaţi şi parcă erau cuprinşi pfl o uşoară

sclipire în lumina stelelor. Şi el îi văzu chipul molatic, întors spre el, foarte aproape. O sărută dulce.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el.

124 Cât de frumos, cât de emoţionant! A, cântecele scoţiene sunt pline de trăiri emoţionale! Dar stimata doamnă are o voce minunată!

Stimata doamnă e o adevărată artistă, zău aşa! (germ.)

■—- Mă iubeşti? întrebă ea.

— Prea mult, răspunse Birkin încet.

Ursula se strânse mai aproape de el.

— Nu prea mult, insistă ea.

— Ba prea mult, spuse el aproape trist.

—Şi asta te întristează, faptul că eu sunt totul pentru tine? întrebă ea gânditoare.

El o strânse aproape de pieptul lui, sărutând-o, şi spuse, aproape fără să fie auzit:

—* Nu, dar mă simt ca un cerşetor, mă simt sărac.

Ea tăcu, privind stelele. Apoi îl sărută.

—Să nu te simţi ca un cerşetor, insistă ea, melancolică. Nui e puţin lucru că mă iubeşti.

— Dar e puţin lucru dacă te simţi

sărac, nu? replică el. De ce? De

ce ar trebui să fie aşa? întrebă

ea.

El stătu nemişcat, în aerul teribil de rece care trecea invizibil peste piscurile munţilor, şi o cuprinse în braţele sale.

— N-aş suporta locul ăsta rece şi veşnic fără tine, spuse el,a Nu l-aş

putea suporta, ar ucide licărul vieţii din mine. Deodată ea-1 sărută din nou.

— Urăşti asta? îl întrebă ea mirată şi nedumerită.

—Dacă n-aş putea să fiu aproape de tine, dacă tu n-ai fi lângă mine, aş urî asta. N-aş putea suporta, răspunse el.

— Dar oamenii sunt drăguţi, zise ea.

—Vreau să spun zăpada, liniştea, frigul, veşnicia îngheţată, adăugă el.

Ea se miră. Apoi sufletul i se întoarse către el, cuibărindu-se inconştient la pieptul lui.

— Da, e bine că ne e cald şi suntem

împreună, zise ea. Apoi se

întoarseră acasă. Văzură luminile

aurii ale hotelului strălucind în

întunericul tăcerii de zăpadă, mici,

în depărtare, ca

un ciorchine de boabe galbene. Părea un mănunchi de raze de soare, micuţe şi portocalii în mijlocul întunericului zăpezii. In spate, se ridica umbra înaltă

a unui pisc, acoperind stelele, precum o fantomă.

Se apropiară de casă. Văzură un bărbat care ieşea din clădirea

întunecată, cu o lanternă care împrăştia o lumină aurie, făcând ca

picioarele lui negre să se mişte într-un cerc de zăpadă. Era o siluetă mică şi întunecată conturată pe zăpada opacă. Descuie uşa unui hangar. Un miros fierbinte, de animale, de vite, aproape ca de carne, se răspândi în aerul teribil de rece. Văzură rapid două vaci în staulul întunecat, apoi uşa se închise din nou şi nu se mai văzu nici o undă de lumină. Ursula îşi aminti din nou de casa ei, de ferma Marsh, de copilăria ei şi de călătoria la Bruxelles şi, în mod ciudat, de Anton Skrebenski125.

O, Doamne, cum să suporţi asta, acest trecut care dispăruse în neant?

Mai putea oare suporta ideea că a existat vreodată? Privi în jur la această

întindere tăcută, cerească de zăpadă, învăluită în noaptea înstelată şi frig crâncen. Era o altă lume, ca imaginile dintr-o lanternă magică, Marsh, Cossethay, Ilkeston315 iluminate de o lumină obişnuită, dar ireală. Exista o Ursulă ireală ca o umbră, un întreg joc de umbre al unei vieţi ireale. Era la fel de ireal şi circumscris precum spectacolul magic al unei lanterne, îşi dorea ca toate diapozitivele să fie rupte. îşi dorea ca totul să dispară pentru totdeauna, asemenea unui diapozitiv de sticlă care se sparge. Voia să nu mai aibă nici un fel de trecut, să coboare de pe povârnişurile cerului în acest loc, împreună cu Birkin, şi să nu se fi ridicat prin muncă din obscuritatea copilăriei şi a educaţiei ei încet, murdară toată. Simţea că acea amintire e un truc oribil care i se înscenează. Cine decretase că ea trebuia să-şi „amintească”? De ce oare să nu se cufunde într-o uitare

pură, să renască fără vreo amintire sau fără păcatele vieţii tri» cute? Era împreună cu Birkin, tocmai prinsese viaţă, aici, în

zăpada înaltă, în lumina stelelor. Ce avea ea de-a face cu părinţii şi antecedentele ei? Ştia că e o altă persoană, rezămislită, nu avea tată sau mamă, nici o altă legătură anterioară, era ea însăşi, pură şi argintie, aparţinea numai totului pe care+l alcătuia cu Birkin, un tot care scotea sunete mai grave, răsunând în inima universului, în inima realităţii, acolo unde ea nu existase pânfl. atunci,