Pretutindeni era zăpadă adâncă şi tăcută. Streaşini mari, încărcate de zăpadă, atârnau peste marginea acoperişurilor late ale caselor tiroleze care erau cufundate în zăpadă până la tocurile ferestrelor. Ţărănci cu fuste lungi, purtând fiecare câte un şal aruncat peste umeri şi cizme groase pentru zăpadă, se opreau din drum ca să uite la fata molatică şi hotărâtă

care alerga cu o asemenea repeziciune uimitoare de bărbatul care aproape o depăşea, dar care nu putea să o întreacă.

Trecură de hanul cu jaluzelele pictate şi cu balcon, de câteva căsuţe, pe jumătate îngropate în zăpadă; apoi de gaterul tăcut, şi el îngropat în zăpadă, lângă podul acoperit care traversa un râu ascuns, peste care ei alergară şi intrară în inima întinderilor neatinse de zăpadă. Totul era aşa de tăcut şi emana o albeaţă atât de pură încât era aproape înnebunitor. Dar tăcerea adâncă era cea mai înspăimântătoare, căci îţi izola sufletul şi-ţi împresuri! inima cu un aer îngheţat,

— E un loc minunat, în ciuda tuturor acestor lucruri, spusd Gudrun, privihdu-1 în ochi într-un fel ciudat şi plin de înţelesuri, Sufletul lui Gerald tresări.

-TT Bine,' răspunse el.

O energie electrizantă, aprigă părea că-i curge prin membre|l muşchii parcă-i erau supraîncărcaţi, iar mâinile îi erau dure de atâta forţă. Urcară

repede de-a lungul drumului de zăpadă care era marcat de crengi uscate de copaci înfipte în el din loc în loc. El şi ea erau izolaţi, precum polii opuşi ai unei teribile surse de j energie. Dar se simţeau destul de puternici ca să

depăşească îngrădirile vieţii, să treacă dincolo, înspre locurile interzise şi sâ se întoarcă înapoi. .

Birkin şi Ursula alergau îşi ei prin zăpadă. Se debarasaseră de bagaje şi aveau un mic avans faţă de sănii. Ursula era încântată şi fericită, dar continua să se răsucească brusc ca să-l prindă pe Birkin de braţ, ca să fie sigură de prezenţa lui.

E ceva la care nu m-am aşteptat,

spuse ea. E o altă lume, aici. Intrară într-o câmpie de zăpadă. Acolo fură

depăşiţi de sania ai cărei zurgălăi rupseră tăcerea. Abia după ce parcurseră

încă un kilometru îi ajunseră pe Gudrun şi pe Gerald pe urcuşul abrupt, lângă stânca rozalie, pe jumătate îngropată.

Apoi intrară într-o vâlcea unde se vedeau pereţi de stâncă neagră şi un râu acoperit de zăpadă, dar în schimb cerul era albastru şi nemişcat. O

porniră pe un pod acoperit, bocănind pe scânduri, traversând din nou întinderea de zăpadă, apoi urcarăil tot mai sus, caii alergau şi ei repede, iar birjarul pocnea din bici şi striga sălbatic şi ciudat „hue! hue!". Treceau încet pe lângă pereţii stâncoşi, care apăreau din nou printre pârtiile şi întinderile de zăpadă. Urcau treptat, din ce în ce mai sus,; străbătând j aerul rece şi strălucitor al după-amiezii, redus la tăcere de prezenţa iminentă a munţilor şi a troienelor de zăpadă strălucitoare care se ridicau deasupra lor |i care apoi rămâneau în urmă, dedesubt.

f în cele din urmă ajunseră pe un mic platou de zăpadă, unde se vedeau ultimele vârfuri acoperite de omăt, ca petalele din inima unui trandafir înflorit. In mijlocul ultimelor văi părăsite ule cerului se afla o clădire singuratică cu pereţi maronii din lemn şi un acoperiş masiv, alb, adâncit şi părăsit în nămeţii de zăpadă. Parcă era un vis! Stătea acolo ca o stâncă ce se prăvălise de pe ultimele povârnişuri abrupte, o stâncă ce luase forma unei case şi care acum era pe jumătate îngropată. Era incredibil că cineva putea locui acolo, nestrivit de toată această teribilă întindere albă şi tăcută, de frigul aspru şi nemilos din jur.

Totuşi săniile urcară elegant până la scară, oamenii alergară până la uşă

râzând, entuziasmaţi; podeaua cabanei răsuna a gol, coridorul era umed de zăpadă, dar înăuntru era cald şi primitor.

Nou-veniţii tropăiră pe scările de lemn, urmând-o pe servitoare. Gudrun şi Gerald luară primul dormitor. Intr-o clipă se treziră singuri într-o cameră micuţă, mai mult goală şi cu obloanele trase; peste tot lemnul avea o culoare aurie: pereţii, podeaua, tavanul, uşa, toate erau din acelaşi lemn de pin vopsit în auriu şi primitor. In partea opusă uşii se afla o fereastră, dar destul de joasă, din cauza acoperişului înclinat. Sub grindă se afla o măsuţă cu un lighean şi o cană, iar vizavi, o altă masă cu oglindă. De fiecare parte a uşii erau două paturi cu câte o pilotă enormă, albastră, în carouri.

Acesta era tot mobilierul, fără dulap şi fără vreun confort modem. Aici erau închişi împreună, în această cămăruţă din lemn auriu, cu două paturi acoperite de pilote albastre, în carouri. Se priviră şi râseră, înfricoşaţi de intimitatea golaşă a acestei izolări.

Un om bătu la uşă şi intră cu bagajele. Era un individ solid cu pomeţi lătăreţi, destul de palizi, şi cu o mustaţă aspră şi blondă. Gudrun îl urmări când lăsă bagajele jos, în tăcere şi apoi ieşi cu un tropăit greoi.

— Nu e prea urât, nu? întrebă Gerald.

Camera nu era prea încălzită, aşa că ea tremură uşor.

—E minunat, răspunse Gudrun evaziv. Uită-te la culoarea lambriurilor minunat, e ca şi cum ai fi în interiorul unei nuci.hhm îndrăgostite 489

Gerald stătea privind-o, mângâindu-şi mustaţa tăiată scurt ■ lăsându-se pe spate uşor să o privească cu ochii lui pătrunzăl ori şi neîmblânziţi, dominaţi de o patimă constantă care era ca un blestem asupra lui.

Gudrun merse şi se ghemui jos, în faţa ferestrei, plină di curiozitate.

— O, ia te uite! exclamă ea fără să vrea, aproape îndureraţii.

In faţă se deschidea o vale închisă sub cerul albastru, ascunsn de ultimele troiene de zăpadă şi stânci negre, iar la capătul ei, precum buricul pământului, era un zid învăluit în alb şi doun vârfuri sclipind în lumina amurgului. Chiar în faţă se întinde si leagănul de zăpadă tăcută care străbătea povârnişurile semeţe tivite la poale cu câteva pâlcuri de pini, ca nişte cârlionţi. Dsir leagănul zăpezii se întindea până la capătul etern, acolo unde zidurile de omăt şi piatră se ridicau impenetrabile, iar piscurile munţilor se înălţau până aproape de cer. Acesta era centrul, miezul, buricul lumii, acolo unde pământul se îngemăna cu cerul, pur, inabordabil, de netrecut.

Toată această privelişte o umplu de Gudrun de un extaz straniu. Se ghemui în faţa ferestrei, îşi cupinse faţa în mâinia într-un fel de transă. In cele din urmă ajunsese, îşi atinsese destinaţia. Aici până la urmă îşi încheiase aventura şi se aşezase» ca un cristal în mijlocul zăpezii, dispărând.

Gerald se aplecă deasupra ei, privind peste umărul ei. Simţea deja că e singur. Ea era plecată, dispăruse cu totul, iar inima îi era înconjurată de un abur îngheţat. Văzu valea închisă, marea întindere înfundată de zăpadă şi crestele munţilor care se ridicau până la cer. Nu era nici o cale de ieşire. Tăcerea teribilă, frigul şi strălucirea albă a amurgului îl învăluiau din toate părţile, iar ea rămase ghemuită în faţa ferestrei, ca în faţa unui altar, ca o umbră. Iţi place? întrebă el, cu o voce care suna detaşată şi străină.

Măcar ar putea să-şi dea seama de prezenţa lui. Dar ea nu făcu altceva decât să-şi întoarcă chipul delicat şi tăcut din faţa privirii lui. Iar el ştiu că

ochii ei erau cuprinşi de lacrimi, de

'propriile ei lacrimi, lacrimi ale religiei ei ciudate, care pe el îl reduceau la zero.

Deodată îşi puse mâna sub bărbia ei j® ridică faţa spre el. Ochii ei de un albastru intens, umeziţi de lacrimi, se dilatară de parcă sufletul i-ar fi tresărit. II privea printre lacrimi, îngrozită şi cu o uşoară repulsie. Ochii lui de un albastru deschis erau pătrunzători, mijiţi şi nefireşti atunci când o priveau; Buzele ei se deschiseră, în timp ce respira greoi.

Pasiunea se ridică în el, cu fiecare pulsaţie, precum răsunetul unui clopot de bronz, atât de puternic, de impecabil şi de neînfrânt. Genunchii îi erau ţepeni, ca de plumb, aşa cum stătea aplecat deasupra chipului ei molatic, cu buzele deschise şi ochii măriţi, ca şi cum ar fi fost supuşi unei profanări ciudate. Sub strânsoarea mâinii lui, bărbia ei era neînchipuit de moale şi mătăsoasă. El se simţea neînduplecat precum iama, mâinile lui erau ca un metal viu, invincibile, de neînfrânt. Inima îi răsuna ca un clopot care avea ecou în sufletul lui.

O cuprinse în braţe. Era moale, inertă şi impasibilă. In tot acest timp ochii ei, din care lacrimile nu se uscaseră, erau dilataţi ca într-un fel de stare hipnotică, plină de fascinaţie şi neajutorare. El era supraomenesc de puternic şi de neînfrânt, de parcă ar fi fost investit cu puteri supranaturale.

O ridică aproape şi o cuibări la pieptul lui. Moliciunea ei, greutatea trupului inert şi relaxat, lipit de propriul lui trup încărcat de energie, cu membre grele, ca ale unei statui din bronz, provoca în el o dorinţă care l-ar fi distrus dacă n-ar fi fost împlinită. Ea se mişcă agitată, încercând să se desfacă din strânsoarea lui. Inima lui se aprinse ca o flacără îngheţată şi o cuprinse într-o strânsoare ca un cleşte. Mai degrabă era în stare să o distrugă decât să fie refuzat.

Dar forţa copleşitoare a trupului său era o greutate prea mare pentru ea.

Se relaxă din nou şi stătu moale şi supusă, răsuflând greoi ca într-un uşor delir, Iar lui i se părea că e atât de dulce, că e o eliberare atât de binecuvântată, încât mai degrabă ar fi fost în stare să treacă printr-un chin veşnic decât să renunţe chiar şi la o singură secundă din fericirea aceasta de neimaginat.

— Doamne, i se adresă el, cu faţa transfigurată şi ciudată, ci urmează?

Ea stătea extrem de liniştită, cu un chip nemişcat, copilăroa şi ochi întunecaţi, privindu-1. Era pierdută, se rostogolea In neant.

— Am să te iubesc mereu, spuse el, privind-o.

Dar ea nu-1 auzi. Stătea doar acolo, privindu-1 ca pe ceva pe care nu-1

putea înţelege, aşa cum un copil se uită la un om matur, fără vreo speranţă

că l-ar putea descifra, ci doar într-un mod supus.

El o sărută, îi sărută ochii închişi, în aşa fel încât să nu mai fie nevoită să-l privească. îşi dorea ceva acum, o recunoaşterei vreun semn, o acceptare din partea ei. Dar ea nu făcea altceva decât să stea liniştită, cu o atitudine

copilăroasă, distantă, asemenea unui copil care e copleşit şi nu mai înţelege nimic, ci doar se simte pierdut. O sărută din nou şi renunţă.

— Vrei să coborâm să servim cafea şi Kuchen 112 ? o întrebă el.

In dreptul ferestrei se vedea cum se lasă amurgul albastru ca de

ardezie. Ea închise ochii, închizând în ea monotonia aceasta a unei uimiri moarte şi-i deschise din nou spre lumea de zi cu zi. I — Da, spuse ea scurt, recăpătându-şi voinţa ca la apăsarea] unui resort.