vor face impresia unei deosebite bune creşteri; apoi mai era un bărbat slab, cu pielea oacheşă, cu ochi mari, o creatură ciudată, precum un copil, mişcânduse rapid ca un spiriduş şi care se înclină uşor;

jjfemei îndrăgostite

491

115 iă3 Boier (germ.).

116 Domnule profesor, îmi perminteţi să vă prezint.. (germ.).

117 ,92; Se pare că ceea ce a intenţionat Lawrence să scrie era :; ,j,N-ar dori doamnele şi domnii să ia parte la adunarea noastră?” Dar Unterhaltung înseamnă conversaţie, aşa că ar fi trebuit să folosească cuvântul Vergniigungen.

118 Fără ceremonie (fir.).

tovarăşul lui, un tânăr masiv, blond, îmbrăcat elegant, roşi pâni în albul ochilor şi se înclină foarte adânc.

Se terminase.

— Herr Loerke119 ne recita ceva în dialectul din Koln, spuse profesorul.

— Să ne ierte că l-am întrerupt, adăugă Gerald, am dori foarte mult să-l auzim.

Imediat urmară o serie de plecăciuni şi li se oferiră nişta scaune. Gudrun şi Ursula, Birkin şi Gerald se aşezară pt canapelele moi lipite de perete.

Camera avea doar lambriuri din lemn vopsit, la fel ca şi restul casei. Mai avea un pian, canapele, scaune şi câteva mese cu cărţi şi reviste. Deşi era total lipsită do decoraţiuni, cu excepţia sobei mari, de culoare albastră, atmosfera era intimă şi plăcută.

Herr Loerke era un om mărunt, cu o figură copilăroasă, cu un cap rotund, bucălat, cu o privire sensibilă şi ochi plini, ageri ca ai unui şoricel. Aruncă

priviri rapide străinilor şi rămase distant.

— Vă rugăm, continuaţi să recitaţi, spuse suav profesorul, cu un uşor aer autoritar.

Loerke, care stătea cocoşat pe taburetul de la pian, clipi şi nu răspunse.

— Ne-ar face mare plăcere, spuse şi Ursula, care-şi tot pregătise fraza în germană timp de câteva minute.

Apoi, brusc, bărbatul mărunt şi tăcut se ridică de pe scaun, se îndreptă

către auditoriu şi reluă exact din momentul în care se întrerupsese mai înainte, cu o voce stăpânită şi ironică, imitând o ceartă între o bătrână

din Koln şi un paznic de la căile ferate.

Trupul lui era mic şi neîmplinit, ca al unui copil, dar vocea era matură, batjocoritoare, şi mişcările sale aveau o flexibilitate dată de o energie uriaşă, rezultând dintr-o inteligenţă ironică şi pătrunzătoare. Gudrun nu înţelese un cuvânt din monologul său, dar era vrăjită urmărindu-1.

Trebuie că era artist, altminteri nimeni n-ar fi putut recita aşa de precis, de fin şi cu atâta onestitate. Nemţii se topeau de râs, când îi ascultau cuvintele ciudate şi hazlii, expresiile pline de savoare, pronunţate în dialect. Şi în mijlocul 492

D.H. Lawrt^M stării lor fulminate de voioşie, aruncau priviri respectuoase câtre cei patru englezi, grupul de elită. Gudrun şi Ursula se străduiau să râdă. Toată camera răsuna de hohote de râs. Ochii albaştri ai fetelor profesorului înotau în lacrimi de râs, iar obrajii cu pielea albă se înroşiseră puternic de plăcere, tatăl scotea hohote uimitoare, iar studenţii stăteau cu capetele aplecate pe genunchi în veselia lor excesivă. Ursula privi în jur uimită, iar hohotele de râs se revărsau involuntar din pieptul 119 m E posibil ca Lawrence să se fi gândit la remarcabilul arhitect şi inginer proiectant german Walter Gropius (1883-1969) atunci când l-a imaginat pe Loerke, deşi numele şi felul său de a fi sunt clar inspirate de Loki, fratele lui Odin din mitologia teutonă. Loki întruchipa focul distructiv, şi era un intrigant şi un şarlatan. O dată cu apariţia creştinismului, a început să fie privit din ce în ce mai mult drept personificarea răului.

ei. O privi pe Gudrun. Gudrun se uită la ea şi cele două surori izbucniră în râs, lăsându-se purtate de situaţie. Loerke se uită la ele rapid, cu ochii săi plini. Birkin chicotea fără să vrea. Gerald Crich stătea drept, cu o expresie strălucitoare de amuzament pe chip. Iar râsetele izbucniră din nou, în cascade năvalnice, fiicele profesorului se zguduiau de râs fără să se poată

stăpâni, venele de la gâtul profesorului erau umflate, faţa îi era purpurie şi părea că se sufocă în hohote supreme şi înăbuşite de râs. Studenţii strigau cuvinte pe jumătate articulate, terminate în explozii care nu se mai opreau.

Apoi, subit, succesiunea aceea rapidă de cuvinte încetă şi ei continuară să

scoată mici hohote de râs. Ursula şi Gudrun îşi şterseră ochii, iar profesorul striga în gura mare:

— Das war ausgez&ichnet, das war famos120.

— Wirklich famos 309 , se auziră fetele sale spunând cu voci obosite şi slabe.

— Iar noi n-am înţeles nimic, exclamă Ursula.

— O, leider, leider! 121 exclamă profesorul.

— N-aţi putut să înţelegeţi? ziseră studenţii, dându-şi drti* mul în cele din urmă la vorbă cu nou-veniţii. Ja, das ist wirklieli schade, das ist schade, gnâdige Frau. Wissen Sie... 122

Contopirea avu loc, nou-veniţii fură amestecaţi cu ceilalţi, l u nişte ingrediente noi, iar întreaga cameră prinse viaţă. Gerald era în elementul lui, vorbea degajat şi voios, iar chipul îîi strălucea de o veselie neobişnuită.

Poate că şi Birkin, în cele din urmă, avea să-şi dea frâu liber pornirilor. Era timid şi reţinut, deşi plin de atenţie.

Ursula fu rugată să cânte Armie Lowrie 123 , aşa cum îi zicea' profesorul. Se lăsă o tăcere plină de respect. Nu mai fusese aşa de măgulită niciodată până

acum. Gudrun o acompanie la pian, cântând din memorie.

Ursula avea o voce frumoasă, răsunătoare, dar de obicei îi lipsea încrederea, aşa că strica totul. In această seară se simţea încrezătoare, fără

nici o oprelişte. Birkin era reţinut, iar ea strălucea mai mult ca o reacţie la această rezervă a lui, căci nemţii o făceau să se simtă importantă şi infailibilă şi câştigase o încredere în sine care era exagerată. Se simţea asemenea unei păsări sub cerul liber, bucurându-se nespus de armonia cântecului în zbor, precum mişcarea aripilor unei păsări purtate de vânt, planând şi i jucându-se în aer. Ea cânta cu mult sentiment, susţinută de atenţia extatică a celor din jur. Era foarte fericită, singură cu cântecul ei, plină de mândria puterii şi a forţei pe care le manifesta asupra tuturor 120 A fost excelent, a fost magnific! (germ.) 309Cu

adevărat magnific (germ.).

121 O, ce păcat, mare păcat! (germ.)

122Da, e într-adevăr mare păcat, păcat, stimată doamnă, să ştiţi. . (germ.).

123 ,99 Adică Armie L aurie, poem scris de poetul scoţian William Douglas (1672-1748). Rearanjat şi pus pe muzică de Lady John Douglas Scott (1810-1900).

acelor oameni şi asupra ei însăşi, străduindu- se plină de recunoştinţă, provocând nemţilor o satisfacţie i nemăsurată.

In final, nemţii fură cu toţii mişcaţi, plini de admiraţie, de o melancolie duioasă, şi o lăudau pe un ton molatic, respectuos, incapabili de a spune prea multe.

I — Wie schon, wie riihrend! Ach, die Schottischen Lieder, sie haben so viei Stimmung! Aber die gnădige Frau hat eine wunderbare Stimme; die gnădige Frau ist wirklich eine Kiinstlerin, aber wirklich!124

Ursula era radioasă şi fermecătoare, precum o floare în soarele dimineţii.

Simţea că Birkin se uită la ea, de parcă ar fi fost gelos pe ea, iar sânii îi tresăltau §i venele parcă îi erau aurite. Era la fel de fericită ca soarele care tocmai sfâşie norii. Şi toată lumea părea să fie plină de admiraţie şi bucuroasă, totul era perfect.

După cină vru să iasă afară o clipă ca să arunce o privire în jur. Grupul încercă să o facă să renunţe, căci era groaznic de frig. Dar ea nu voia decât să arunce o privire, le explică.

Toţi patru se înfofoliră gros şi ieşiră într-o atmosferă nedefinită, imaterială, plină de zăpadă întunecată şi de fantome dintr-o lume a cerurilor care proiectau umbre ciudate în faţa stelelor. Era într-adevăr frig, un frig muşcător, înfricoşător, neobişnuit de tăios. Ursulei nu-i venea să