I — Nu, nu vreau, răspunse el.
P Aşadar, cu o umilinţă ciudată, îi oferi ceşcuţa cu cafea, iar da luă
paharul
incomod. Părea că doreşte să-l servească.
I « De ce nu-mi dai mie paharul? E prea incomod pentru tine, spuse el. : l Ar fi preferat să ia el paharul şi să asistel amei îndrăgostite 435 cum ea e serv.ită: delicat. Dar ea tăcu, încântată de această nepotrivire aş! de propria ei umilinţă.
Sunteţi en rnenage 88 spuse el.
,
l
— Da, nu prea ne simţim în largul nostru când primim musafiri, spuse Winifred.
— Nu? Atunci eu sunt un intrus?
îndată simţi că îmbrăcămintea lui
convenţională era nepotrivită cu acel loc, tă era un străin.
Gudrun era foarte tăcută. Nu avea deloc chef să discute^eu el. In aceste momente tăcerea era cea mai potrivită, sau pur şi
simplu câteva cuvinte. Cel mai bine era să nu discute lucruri serioase.
Aşa că
discutară banalităţi, plini de veselie, până
când îl auziră pe omul de jos scoţând calul din grajd şi strigându-i:
„înapoi! înapoi!” spre docarul care urma să o ducă pe
88 <SV> In familie, de obicei cu referire la un cuplu căsătorit (fn).
Gudrun acasă. Aşa că-şi împachetă lucrurile şi-şi luă la revedere de 1| 1
Gerald, fără ca măcar o dată să-i întâlnească privirea. Şi dispâruM
înmormântarea fu oribilă. După aceea,
la ceaiul care urma, fetele continuară să spună: „A fost un tată bun pentru noi, itj I mai bun tată din lume” sau „Nu o să mai găsim aşa uşor un ort J
atât de bun cum a fost tata”.
Gerald fu de acord cu toate astea. Era o atitudine convt*n= i ţională
potrivită şi, în ceea ce priveşte mersul lumii, el e©ntinu.f* 1 să creadă în convenţii. Le considera un fapt normal. Dar Wini fred ura totul, se ascunse în atelier şi plânse cu lacrimi,'amnrt*, ■ dorindu-şi ca Gudrun să fie lângă
ea.
Din fericire, toată lumea era pe punctul de a pleca. Familii ■ Crich nu stătea mult timp acasă. Cam pe la ora cinei, Gerald kt I trezi complet singur.
Chiar şi Winifred plecă la Londra; câte va I zile împreună cu sora ei Laura.
Dar când Gerald rămânea complet singur, nu putea suport». Zilele
treceau una după alta şi în tot acest timp se simţeâ ea un 1 om atârnat de lanţuri deasupra unui abis. Oricât de mult ar fl 1 încercat, nu putea reveni pe pământ solid, nu^şi putea recapăt a I echilibrul. Era suspendat pe buza unei prăpăstii, zvârcolind u-se. 1 La orice s-ar fi gândit, abisul revenea îrt mintea lui; fie că era 1 vorba de prieteni sau necunoscuţi, de muncă sau de distracţie, I totul nu-i arăta decât acelaşi vid nesfârşit, în care inima se rotea I murind. Nu avea scăpare şi nici n-avea de ce să se apuce. Era 1 sortit să se zvârcolească pe marginea hăului, suspendat îri lan-V ţurile nevăzute ale vieţii.
La început fu liniştit, tăcut, aşteptând ca acea stare critică sâ 1 treacă»
aşteptând să se regăsească eliberat. în lumea celorlvii, I după acest moment critic de pedeapsă. Dar acea stare nu trecu I şi fu cuprins de o stare de criză. pi
D.H. Ljwmh
Pe măsură ce se sfârşea cea de-a treia seară, inima îi răsună I de teamă.
Nu mai putea suporta încă o noapte. Altă noapte se'l apropia şi mai avea să fie suspendat în lanţurile vieţii încă o 1 noapte deasupra hăului nemărginit al nimicniciei. Şi asta,! nu I putea suporta. Pur şi simplu nu putea. Era teribil de speriat, fl înfricoşat şi sufletul îi tremura. Nu mai
.credea în propriile 1
puteri. Nu avea cum să se prăbuşească în acel vid infinit §i apoi ifl se ridice din nou. Dacă avea să cadă, totul s-ar sfârşi pentru
totdeauna. Trebuia să se retragă, trebuia să caute întăriri. Nu mai avea încredere în propriile sale forţe.
I După cină, confruntându-se cu sentimentul suprem al propriei sale inutilităţi, se hotărî. îşi trase cizmele, îşi puse haina şi o pomi la plimbare în noapte.
