In vreme ce dormea dus în întuneric părea că-1 vede atât di clar. Dar el era departe, în
altă lume. O, putea să strige de durere] el era aşa de departe şi împlinit într-o altă
lume. Părea că se ui|l la el ca la o pietricică departe* sub apa clară şi adâncă. Iar ea se afli aici, lăsată pradă neliniştii conştiinţei
sale, în vreme ce el era cufundat adânc în celălalt element îndepărtat al nepăsării, al unei sclipiri vii şi cuprinse de umbre. Era frumos, departe şi împlinit. Nu aveau să fie niciodată împreună. Vai, acesta distanţă
inumană? îngrozitoare se va afla întotdeauna între ea şi cealaltă fiinţă!
42.6
D.H. LawfM
I N-avea ce altceva să facă decât să stea liniştită şi să suporte. Simţea o tandreţe copleşitoare faţă de el şi o ură, o invidie profundă fi ascunsă
pentru faptul că el zăcea atât de perfect şi imun, într-o (llă lume, în timp ce ea era chinuită de o stare de veghe teribilă, aruncată în braţele întunericului exterior.
I Zăcea cu conştiinţa trează, într-o epuizantă stare de alertă dusă până la extrem. Orologiul bisericii bătu ora fixă într-o succesiune prea rapidă, i se păru ei. Auzi clar dangătul, cuprinsă de starea de tensiune a conştiinţei ei alerte. Iar el dormea de parcă timpul ar fi (ost o clipă, neschimbat şi nemişcat.
Ir Ea era epuizată, sătulă. Totuşi trebuia să continue să stea în «ceastă stare de veghe tensionată şi dusă până la extrem. Era iionştientă de tot: de copilăria ei, de adolescenţă, de toate incidentele uitate, de toate influenţele rămase fără rezultat, de toate întâmplările pe care nu le înţelesese, fie că îi aparţineau ei, familiei ei, prietenilor, iubiţilor, cunoştinţelor, oricui altcuiva. Era ca şi cum ea nr fi tras un fir strălucitor al cunoaşterii afară din marea întunericului, îl trăgea din ce în ce mai mult afară din adâncurile nemărginite ale trecutului şi tot nu se mai termina, nu avea nici un capăt, iar ea trebuia să tot tragă de acest fir al conştiinţei strălucitoare, să-l scoată
afară ca pe un lucru fosforescent din adâncurile nemărginite ale conştiinţei până când va fi obosită, epuizată, sfârşită şi gata să-şi dea duhul, dar fără
să-i dea de capăt.
O, dacă măcar l-ar putea trezi! Se întoarse neliniştită în pat. Când ar putea să-l trezească şi să-i spună să plece? Când ar putea să-i întrerupă somnul? Şi revenea la activitatea ei mintală automată, care nu se mai sfârşea.
Dar se apropia momentul când va trebui să-l trezească. Era ca o
eliberare. Ceasul bătu ora patru, undeva în noapte. Slavă Domnului că
noaptea aproape trecuse. La cinci trebuia să plece, iar ea va fi eliberată.
Apoi se va putea calma şi-şi va putea ocupa locul. Acum era prinsă de mişcările lui perfecte din timpul somnului şi se simţea ca un cuţit încins şi ascuţit pe o tocilă. Era ceva fcmei îndrăgostite 42.427 monstruos în legătură cu el, în felul în care el stătea alături de ea.
Ultima oră fu cea mai lungă. Şi totuşi trecu în cele din urmă. Inima îi tresăltă de uşurare da, se auzi bătaia înceată şi puternică
a orologiului bisericii, în sfârşit, după această noapte veşnică. aşteptă să
surprindă fiecare reverberaţie fatală şi înceată, pe rândl trei Tf— patru —
cinci! Gata, se terminase. I se luă o greutate de pa suflet.
Se ridică, se aplecă peste el tandru şi-l sărută. Era tristă că-1 trei zea. După
câteva momente, îl sărută din nou. Dar el nu se mişca Dragul de el, era aşa de cufundat în somn! Ce păcat că trebuia să-l întrerupă somnul! II mai lăsă puţin. Dar trebuia să plece, chiai trebuia.
Cu o gingăşie nespusă îi luă capul între mâini şi-i sărută ochiil El deschise ochii, stătu nemişcat, privind-o. Inima ei încetă să mau bată. Ca să-şi ascundă faţa de ochii lui îngrozitori şi deschişi în întuneric, se aplecă
asupra lui şi-l sărută şoptind:
— Trebuie să pleci, iubirea mea.
Dar era pătrunsă de groază, înfricoşată.
El o îmbrăţişă, iar inima lui Gudrun se făcu cât un purice.
— Trebuie să pleci, iubirea mea. E târziu.
— Cât e ceasul? întrebă el.
Ciudată era vocea lui bărbătească. Ea tremură. Era o presiune! de nesuportat pentru ea.
— Trecut de ora cinci, spuse ea.
El nu făcu decât să o îmbrăţişeze din nou. Inima îi era sfâşiată) de un chin cumplit. Se desprinse din strânsoare hotărâtă. — Chiar trebuie să
pleci, i se adresă ea.
—- Mai stau un minut, spuse el.
Ea rămase liniştită, cuibărită lângă el, dar fără să cedeze.
— Mai stau un minut, repetă el, strângând-o mai aproape.
— Da, spuse ea, fără să cedeze. Mă tem dacă mai stai. 42.8 D.H. Lawr Era o oarecare răceală în vocea ei care-1 făcu să-i dea drumul, iarj ea se desprinse, se ridică şi aprinse lumânarea. Acela fii deci sfârşitul®
Gerald se ridică. Era cald, plin de viaţă şi dorinţă. Cu toate as-l tea, se simţea puţin ruşinat, umilit să se îmbrace în faţa ei, la luminai lumânării.
