Dar el, printr-un stoicism desăvârşit, era mulţumit fără vreun trecut sau viitor, se lipsea de orice iluzii. Nu se amăgea câtuşi de puţin. Nu-i păsa de nimic absolut deloc, nu-şi bătea capul cu nimic şi nu făcea nici cel mai mic efort de a se obişnui cu ceva. Exista ca o voinţă pură, disparată, stoică şi momentană. Nu exista decât munca sa.

Era de asemenea ciudat felul în care sărăcia, degradarea vieţii sale din tinereţe, o atrăgeau. Era ceva insipid şi dezgustător după părerea ei în conceptul de gentleman, un om care parcursese traseul obişnuit prin şcoală

şi universitate. Fu cuprinsă, totuşi, de un fel de simpatie violentă faţă de acest copil care trăise în mizerie. Părea să fie însăşi întruchiparea unei vieţi promiscue. Mai jos de atât nu se putea merge.

Femei îndrăgostite

52- 523

Şi Ursula era atrasă de Loerke. Trezea în ambele surori un soi de respect.

Dar erau clipe când Ursulei îi părea incredibil de inferior, fals şi vulgar.

Atât Gerald cât şi Birkin îl displăceau, Gerald ignorându-1 c u oarecare dispreţ, iar Birkin era exasperat.

—Ce găsesc femeile aşa de impresionant la piciul ăstnf întrebă Gerald.

— Dumnezeu ştie, răspunse Birkin, doar dacă nu e vorba de vreun fel de atracţie care le flatează şi exercită o asemenea putere asupra lor.

Gerald privi în sus, surprins.

— Oare le atrage? întrebă el.

.— O, da, răspunse Birkin. E fiinţa perfect supusă careţi duce traiul exact ca un criminal. Şi femeile dau năvală din cauza asta, aşa cum un

curent de aer se îndreaptă către un vid. — E ciudat că se năpustesc spre aşa ceva, spuse Gerald. a

— Te înnebuneşte, nu altceva, zise şi Birkin. Dar el exercită o fascinaţie a milei şi repulsiei asupra lor. Un mic monstru obscen al întunericului, asta este.

Gerald stătu nemişcat, cufundat în gânduri.

— Ce-şi doresc femeile, până la urmă? întrebă el.

Birkin ridică din umeri.

— Dumnezeu ştie. Vreo satisfacţie a celei mai adânci repulsii, mi se pare.

Ele par a se furişa de-a lungul unui tunel macabru de întunecime şi nu vor fi satisfăcute până când nu ajung la capăt.

Gerald privi afară, în aerul împânzit de zăpadă fină;] spulberată.

Pretutindeni era negură, teribil de obscur.

— Şi care e capătul? întrebă el.

Birkin dădu din cap dezaprobator.

-— încă n-am ajuns acolo, aşa că nu ştiu. întreabă-1 pe Loerke, el e destul de aproape. A ajuns destul de departe, mai departe decât mine sau tine.

—Da, dar în ce fel a ajuns departe? exclamă Gerald, enervat.

Birkin oftă şi-şi încreţi sprâncenele într-un acces de mânie.

—i E mai departe în ceea ce priveşte ura socială, spuse el. Locuieşte ca un şobolan, în râul corupţiei, chiar acolo unde se varsă în prăpastia fără fund.

A ajuns mai departe decât noi.'

Urăşte idealul mult mai abitir. Urăşte idealul cu înverşunare, şi totuşi încă

este dominat de acesta. Mi se pare că este evreu, sau pe jumătate evreu.

— Probabil, zise Gerald.

— E ca un mic rozător care roade rădăcina vieţii.

Dar de ce e toată lumea

interesată de el? exclamă Gerald. —- Pentru că şi ei, în adâncul sufletului lor, urăsc idealul. Vor să exploreze canalele de scurgere, iar el e şobolanul vrăjitor care înoată înainte.

Gerald continua să stea şi să se uite fix la zăpada de afară, deasă ca o pâclă.

—« Zău că nu înţeleg ce vrei să spui, spuse el, cu o voce joasă, ca a unui condamnat. Dar mi se pare o dorinţă cam ieşită din comun.

— Presupun că şi tu doreşti acelaşi lucru, spuse Birkin. Doar că tu vrei să

sari repede jos, într-un fel de extaz, pe când el e purtat de curent, de curentul din canalul de scurgere.

Intre timp, Gudrun şi Ursula aşteptau următoarea ocazie ca să discute cu Loerke. N-avea nici un rost să pornească discuţia când bărbaţii se aflau în preajmă, căci atunci nu puteau să intre în legătură cu micuţul sculptor

retras. Trebuia să fie singur cu ele. Iar el prefera ca Ursula să se afle acolo, ca un fel de legătură între el şi Gudrun.

— Nu vă ocupaţi cu altceva în afară de sculptura arhitecturală? îl întrebă

Gudrun într-o seară.

— Acum nu, răspunse el. Am făcut toate genurile, mai puţin portrete, niciodată n-am făcut portrete. Dar altele...

— Ca de exemplu? îl chestionă Gudrun.

El făcu o pauză un moment, apoi se ridică şi ieşi din cameră. Se întoarse aproape imediat cu un mic sul de hârtie pe care i-1 înmână. Gudrun îl desfăcu. Era o reproducere fotografică a unei statuete, semnată E Loerke.

— E ceva din tinereţea mea câtuşi de puţin ceva mecanic, spuse el, e mai cunoscută.

Statueta reprezenta o fată goală, delicat şi fin sculptată, aşezată pe un cal mare, nemişcat. Fata era tânără şi delicată, un

adevărat mugur. Stătea pe cal într-o parte, cu faţa îngropată in mâini, de parcă ar fi fost ruşinată şi îndurerată, într-o atitudiht de abandon. Părul ei, care era scurt şi probabil bălai, îi cădea bl frunte, despărţit de o cărare, acoperindu-i.pe;:jumătate mâinile,

Membrele erau tinere şi delicate. Picioarele, abia formate, r« ale unei fecioare care tocmai devenea femeie, îi atârnau copilăreşte într-o parte, pe burta calului puternic, patetic; erau micuţe, încrucişate unul peste celălalt, de parcă ar fi vrut să li ascundă. Dar navea cum. Stătea goală pe spinarea calului deşăuat.