Loerke abia dacă discutase cu Gudrun. Pe de altă parte, însoţitorul lui îi acordase tot timpul o atenţie delicată şi extrem de respectuoasă. Gudrun dorea să discute cu Loerke. Era sculptor şi voia să-i afle părerile despre arta sa. Iar chipul lui o intriga. Avea înfăţişarea unui Mc vagabond, ceea ce o intriga, şi aerul unui bătrânel, care o interesa, şi apoi, pe lângă asta un fel de singurătate

ciudată, o însuşire de a tfăî singur şi fără să intre iiD.H. Lawrernt

în contact cu nimeni, ceea ce o făcea să-l considere un artist. Era un palavragiu, o coţofană, un ins care făcea glume răutăcioase,

uneori foarte inspirate, dar de cele mai multe ori proaste. Şi putea citi în ochii lui căprui, ca de spiriduş, o privire întunecată a nefericirii materiale, care se ascundea în spatele giumbuşlucurilor sale mărunte.

Chipul lui o interesa, era chipul unui copil, aproape o haimana. Iar el nu depunea nici un efort să ascundă asta. întotdeauna purta un costum simplu, din loden, cu pantaloni bufanţi prinşi sub genunchi. Picioarele îi erau slabe şi nu se străduia deloc să ascundă acest lucru, ceea ce era în sine un lucru remarcabil la un neamţ. Nu încerca să se dea bine pe lângă

nimeni niciodată, câtuşi de puţin, ci rămânea el însuşi, în ciuda veseliei lui aparente.

Leitner, însoţitorul lui, era un adevărat sportiv, foarte chipeş, cu membre puternice şi ochi albaştri. Loerke mergea la săniuş sau la patinaj, dar nu stătea mult, căci nu era pasionat de asta. Iar nările sale fine, subţiri, nările unei haimanale de rasă pură, fremătau de dispreţ la giumbuşlucurile spectaculoase de gimnastică ale lui Leitner. Era clar că cei doi bărbaţi care călătoriseră şi trăiseră împreună, împărţind totul, ajunseseră acum să se urască. Leitner îl ura pe Loerke cu ura unui om rănit, o ură neputincioasă, iar Loerke îl trata pe Leitner cu un uşor dispreţ şi sarcasm. Curând cei doi trebuiau să se despartă.

Abia dacă mai stăteau împreună de pe acum. Leitner se ataşa când de unul sau altul, întotdeauna respectuos, iar Loerke stătea mult timp singur.

Când ieşea afară purta o şapcă westfaliană, o bonetă de catifea maro cu urechi mari din catifea maro lăsate în jos, aşa că arăta ca un iepure cu urechile pleoştite, sau ca un duh al munţilor. Faţa îi era maro-roşiatică, iar pielea uscată şi netedă părea că se încreţeşte la fiecare expresie nouă care apărea pe ea. Ochii erau atrăgători, căprui, plini, ca ai unui iepure, ai unui spiriduş, sau ca ochii unei fiinţe pierdute care are 6 expresie ciudată, prostită şi depravată de cunoaştere, cu licărul jucăuş al unui foc straniu.

De câte ori încerca Gudrun să-i vorbească el se retrăgea timid, privind-o cu ochii lui atenţi şi întunecaţi, dar fără să se apropie de ea. © jjfemei îndrăgostite

517 făcuse să simtă că franceza ei stricată şi germana încă

şi mai slabă îl dezgustau. In ceea ce priveşti» engleza lui stâlcită, era mult prea stângaci în folosirea ei': Dat, totuşi, înţelegea foarte mult din ceea ce se vorbea. Iar Gudrulti enervată, îl lăsă în pace.

Cu toate astea, în această după-amiază ea veni în salon în timp ce el discuta cu Ursula. Părul lui frumos, negru, îi aduceu cumva aminte de un liliac —1 părea aşa de subţire pe capul lui rotund şi inteligent, şi rărit pe la tâmple. Stătea încovoiat? de parcă spiritul Iui ar fi fost asemenea unui liliac. Iar Gudrun ■vedea că-i făcea oarecare confidenţe Ursulei, vorbind

fără che£ încet, confesându-ise plin de reticenţe şi incomplet. Gudrun merse şi se aşeză lângă sora ei.

El o privi, apoi îşi întoarse iar privirea, ca şi cum ni-ar observat-o. Dar, de fapt, era foarte interesat de ea,

— Ce interesant, Prune, zise Ursula, întorcându-se către sora ei, Herr Loerke lucrcâză la o mare frescă pentru peretele exterior, din stradă, al unei fabrici din Koln131132.

Ea se uită la el, la mâinile lui subţiri, uscăţive, nervoase? ce părea sensibile şi cumva, ca nişte labe, ca nişte griffes 321 , inumane. — Din ce?

întrebă ea. ■ — Aus wăs?*10 repetă Ursula. :

-----Granit, răspunse el. *

Urmară imediat o , serie de întrebări şi răspunsuri

laconice între artişti din aceeaşi breaslă. — Cum e

relieful? întrebă Gudrun.

—- Alto rilievo322.

— Şi la ce înălţime?

Era foarte interesant pentru Gudrun să se gândească la felul în care el realiza marea frescă din granit pentru o mare fabrică de granit din Koln.

Obţinu de la el câteva informaţii despre proiect. Era vorba de un târg cu ţărani şi meşteşugari într-o orgie a bucuriei, beţi şi nefireşti în hainele lor moderne, învârtindu-se ridicol în căluşei, căscând gura la spectacol, sărutându-se, bălă- bănindu-se şi rostogolindu-se îmbrăţişaţi, dându-se în bărci şi trăgând la ţintă într-o întreagă frenezie de mişcare haotică.

Urmă o discuţie rapidă despre detalii tehnice. Gudrun fu foarte impresionată.

— Dar cât de minunat este să ai o astfel de fabrică! exclamă Ursula. Toată

clădirea e frumoasă?

I— Da, răspunse el. Fresca face parte din întreaga arhitectură. Da, e un lucru colosal.

Apoi păru că devine rigid, ridică din umeri şi continuă:

— Sculptura şi arhitectura trebuie să meargă mână în mână. Vremea statuilor nesemnificative şi a picturii murale s-a terminat. De fapt, sculptura a făcut întodeauna parte dintr-un concept architectural. Şi din moment ce bisericile sunt toate piese de muzeu, din moment ce industria este ocupaţia 131 : 1: iiUn detaliu ca acesta sugerează posibilitatea ca Lawrence sâ seîfi gândit la Walter Gropius când i-a descris opera lui jLoerke ca artist şi inginer proiectant. Proiectele lui Gţopius acopereau multe domenii şi includeau modele de decoraţiuni îriteiîoare, construirea unor pereţi, modele de mobilă produsă în s’erie, schelete de automobile 'fifo locomotivă diesel. La celebra expoziţie Deutscher Werkbund din Koln în 1914, Gropius şi Adolf Meyer. (1881-1929) au proiectat Birourile Secţiei Administrative care s-au dovedit a fi o.importantă contribuţie la arhitectura modernă. Vittorio Magnago Lampugnani, The ThameM and Hudson Dfctkmary of 20th

Ceritury Architecture (Londra, Thames and Hudson, 1996), pag. 138.

132 Gheare (fr.); 321•’Ki

Din ce? (germ.) j

322Altorelief (ital.).

noastră acum, atunci să facem din clădirile industriale opera noastră, zona fabricilor să devină Partenonul nostru — ecco 133 !

Ursula medita.

— Bănuiesc, spuse ea, că nu e nevoie ca marile

noastre fabrici să arate aşa hidos.; Deodată el se

însufleţi.

— Aşa este! exclamă el. Aşa e! Nu numai că nu este nevoie t a locurile noastre de muncă să fie urâte, dar urâţenia lor distuge munca într-un final.

Oamenii nu vor mai continua să se supunft unei asemenea urâţenii de nesuportat. In cele din urmă îi va răni prea puternic şi se vor veşteji din cauza asta. Şi asta va afecta ţji munca. Vor crede că munca însăşi e urâtă: maşinile, procesul muncii în sine, pe câtă vreme maşinile şi procesul muncii sunt de o frumuseţe nemaipomenită, uluitoare. Da, asta va însemna sfârşitul civilizaţiei noastre, când oamenii nu vor munci pentru că munca a devenit aşa de nesuportat pentru simţurile lor încât îi dezgust fl prea mult şi mai degrabă ar muri de foame. At unei vom vedea ciocanul folosit doar pentru a distruge, în acel moment îl vom vedea. Totuşi, iată-ne — avem ocazia de a construi fabrici frumoase, case frumoase pentru maşinile noastre — avem prilejul.

Gudrun nu putea înţelege decât parţial. Ii venea să strige de necaz.

— Ce spune? o întrebă pe Ursula.

Iar aceasta îi traduse pe scurt, bâlbâindu-se. Loerke îi urmă-l rea chipul lui Gudrun, ca să vadă ce părere are.

— Prin urmare crezi, spuse Gudrun, că arta trebuie să slujească industriei?

— Arta ar trebui să interpreteze industria, aşa cum odinioară arta a interpretat religia, zise el.

— Dar târgul dumitale interpretează industria? îl întrebă ea.

— Desigur. Ce face un om, atunci când se află la un târg ca acesta?