I — Nu te simţi ca un condamnat? întrebă Birkin, în timp ce se aşezau în maşina mică ce porni repede şi priveau strada largă §i oribilă.
I — Nu, râse
Gerald. B — E
moarte curată, zise
Birkin.
CAPITOLUL VI CREMA DE MENTĂ
I CÂTEVA ORE MAI TÂRZIU cei doi s-au întâlnit din nou în
1afenea. Gerald trecu prin uşa batantă şi intră într-o încăpere mare şi înaltă
unde chipurile şi capetele oamenilor abia se puteau distinge în aerul înceţoşat de fum, reflectate mai slab şi iipoi repetate în nenumăratele oglinzi de pe pereţi, aşa încât uveai impresia că păşeşti într-o lume neclară, ştearsă, plină de beţivi obscuri, care mişunau prin fumul albastru de ţigară. Singurul lucru care făcea ca acel loc, cufundat în plăceri absconse, să pară real, era pluşul roşu al scaunelor.
[ Gerald mergea încet, atent, cu mişcări extrem de studiate, 8trecurându-se printre mesele şi oamenii care-1 priveau cu feţe înceţoşate când trecea pe lângă ei. Părea că intră într-o lume ciudată, că păşeşte într-un ambient nou, printr-o mulţime de suflete depravate. Era mulţumit şi amuzat. Privi pe deasupra tuturor acelor chipuri şterse, efemere, stranii care stăteau uplecate deasupra meselor. Apoi îl văzu pe Birkin ridicându-se şi făcându-i semn.
[ La masă cu Birkin şedea o fată cu păr negru şi umflat, tuns scurt, după
moda artistelor, ce cădea drept şi apoi se arcuia aproape ca al unei prinţese
egiptene. Avea o constituţie firavă şi delicată, iar ochii mari, negri, trimiteau priviri ostile. întreaga ei făptură degaja un aer delicat, o oarecare frumuseţe şi în acelaşi timp o grosolănie spirituală atrăgătoare, ceea ce-i aprinse lui Gerald în ochi o mică scânteie.
Birkin, care părea estompat, fără să-şi facă simţită prezenţa, de parcă era o fiinţă imaterială, o prezentă drept domnişoara Darrington8. Ea întinse mâna cu o mişcare bruscă, reţinută, îndreptând în tot acest răstimp spre Gerald o privire fixă, misterioasă Im îndrăgostite 83 şi îndrăzneaţă, ceea ce-I făcu să
roşească în timp ce lua loc.
Apăru şi chelnerul. Gerald aruncă o privire înspre paharele celor doi. Birkin avea o băutură verde, iar domnişoara Darrington un pahar micuţ de lichior care mai avea doar o picătură pe fund.
— Nu mai vreţi nişte —
—Brandy, spuse ea, sorbind ultima picătură şi punând paharul pe masă.
Chelnerul dispăru.
—Nu, îi spuse ea lui Birkin. Nu ştie că m-am întors. O să fie îngrozit când o să mă vadă aici.
II pronunţa pe r ca pe un u peltic, aşa cum vorbesc copiii mici, ceea ce o făcea să pară afectată dar nu-i ştirbea din natura firească a personalităţii ei.
Avea un glas dogit şi şters.
— Păi atunci, unde e? întrebă Birkin.
—Are un spectacol particular la Lady Snellgrove, spuse fata. E şi Warrens acolo.
Urmă o pauză.
—Păi atunci, zise Birkin, pe un ton imperturbabil şi protector, ce ai de gând să faci?
Fata făcu o pauză cu un aer plictisit. Nu-i plăcea întrebarea.
—N-am de gând să fac nimic, răspunse ea. Mâine mă duc să văd dacă îmi găsesc de lucru ca model.
'•— Şi la cine o să te duci? întrebă Birkin.
■— Mai întâi o să mă duc la Bentley. Dar cred că e supărat pe mine pentru că am renunţat să-i mai pozez.
S"— Adică, la tabloul cu Madona?
, |— Da. Dar dacă nu vrea, ştiu că pot să-mi găsesc de lucru la Curmarthen.
L — La Carmarthen?
t-— Lordul Carmarthen — face fotografii.
I — Şifon şi umeri.
8 Fata care a inspirat personajul (la care se face trimitere şi care e numită în roman Mussette) a fost un model pe care o chema Puma. Numele ei adevărat era Minnie Lucy Channing. S-a căsătorit cu Philip Heseltine pe 22 decembrie 1916 (vezi nota de la p.84).
Lawrence i-a spus lui Lady Ottoline Morrell: „Heseltine spune că o dispreţuieşte şi nu o poate suporta, că e vicioasă şi e o prostituată..
In realitate, nu e chiar atât de rea...”
K — Da. Dar e foarte decent.
B Se lăsă tăcerea.
