mai

departe,

trecând

pe

strada

pietruit%'iffl|,erminabilă şi amorfă, observând la scară redusă micimea lumii din jur. Se afla sub privirile scrutătoare ale celor din jur şi se simţea supusă unui chin interminabil. Era ciudat că se hotărâse să se întoarcă şi să

observe impactul pe care-1 avea asupra ei această urâţenie diformă şi plictisitoare. De ce dorise să se supună ei, de ce tot mai voia sa se supună

acestui lucru, adică torturii de nesuportat cauzată di aceşti oameni urâţi, neînsemnaţi, de acest mediu rural deformat? Se simţea ca o insectă târându-se prin praf. Era copleşită de repulsie.

Ş|: Cele două surori se abătură de la strada principală, trecură pe lângă o grădină mică, unde zăceau-' cu neruşinare cotoare de varză, negre de funingine. Nimeni nu părea §ă fie ruşinat. Nimeni nu era deloc ruşinat de asta.

' — Zici că e o ţară dintr-o lume subterană, spuse Gudrun. Minerii o aduc la suprafaţă o dată cu ei, o dezgroapă. Ursula, e minunat, e intr-adevăr minunat — e cu adevărat extraordinar, e o uită lume. Oamenii par toţi vârcolaci şi totul este fantomatic. Totul e,1te o copie diavolească a lumii reale, o imitaţie, ceva diavolesc, totul e spurcat, totul e sordid. E o nebunie întreagă, Ursula. I Surorile traversau o potecă negricioasă printr-un câmp întunecat şi murdar. La stânga se deschidea o perspectivă amplă,

0

vale minieră, iar vizavi se aflau dealuri împădurite, plantate cu porumb, iar întregul peisaj era înceţoşat, de parcă vedeai printrun voal de crep. Fumul albicios şi negru se ridica în rotocoale neîntrerupte, ca şi cum era ceva magic în văzduhul întunecat. In apropiere se vedeau şirurile lungi, drepte de locuinţe, aşezate de-a lungul drumului care cotea spre coasta dealului. Locuinţele erau din cărămidă sfărâmicioasă, roşu închis, cu acoperişurile din ţiglă închisă la culoare. Poteca negricioasă pe care mergeau cele două surori era bătătorită de minerii care treceau zilnic pe acolo |i era despărţită de câmpie prin garduri de fier. Pârleazul care dftdea înspre

drumul principal fusese tocit de pantalonii de moleschin ai minerilor care treceau pe acolo, până devenise lustruit. Acum cele două fete păşeau printre şiruri de locuinţe mai sărăcăcioase. Femeile stăteau şi bârfeau în capătul corpului de case, cu braţele încrucişate peste şorţurile aspre, şi le aruncau iurorilor Brangwen priviri lungi şi scrutătoare, asemănătoare cu ulc aborigenilor; copiii Ie strigau în fel şi chip.

1

Gudrun îşi vedea de drum mai departe, pe jumătate uimită. Dacă asta se chema viaţă, dacă aceştia erau oameni care trăiau întro lume a lor, atunci cum era lumea ei de afară? Era conştientă că purta ciorapi de un verde ca firul ierbii, o pălărie de velur maTe verde, haina lungă şi moale de un albastru aprins. Şl simţea câ parcă pluteşte prin aer, cu paşi nesiguri, iar inima i 16 strângea la gândul că în orice clipă ar putea fi aruncată la (iflmânt.

Se temea.

I Se agăţă de Ursula, care trecuse de mai multe ori prin aiemenea experienţe şi se deprinsese cu această lume întunecată, primară şi ostilă care le viola intimitatea. Dar în tot

acest timp, sufletul îi era sfâşiat, de parcă era supus unui chin: „Vreau să mă

întorc, vreau să plec, nu vreau să ştiu de lumea asta, să ştiu că există aşa ceva.”

Totuşi trebuia să meargă mai departe.

Ursula simţea suferinţa surorii ei.

— Urăşti lumea asta, nu-i aşa? întrebă ea.

— Mă nedumereşte, bolborosi Gudrun.

— N-ai să stai prea mult, răspunse Ursula.

Şi Gudrun merse mai departe, căutând să se elibereze.

S-au îndepărtat de zona minieră, au cotit pe lângă deal şi au ajuns în ţinutul mai curat de dincolo, în Willey Green. Totuşi, peste câmpii şi peste dealurile împădurite mai persista încă o undă slabă de întunecime ce părea că sclipeşte misterios în văzduh. Era o zi de primăvară, răcoroasă, cu câteva raze de soare. Flori galbene de rostopască se iţeau de sub gardurile vii, iar în grădinile căsuţelor din Willey Green tufişurile de coacăze începeau să

înverzească, florile cenuşii de alyssum care se căţărau pe ziduri era întrepătrunse de flori mici albe. întorcându-se, cele două surori au ieşit din drumul principal care cobora de-a lungul malului înalt şi ducea spre biserică. Acolo, la ultima cotitură a drumului, ascuns de copaci, se afla un grup micuţ de oameni care, răbdători, aşteptau să vadă nunta. Fiica celui mai mare proprietar de mine din ţinut, Thomas Crich, se căsătorea cu un ofiţer de marină.

— Hai să ne întoarcem, spuse Gudrun, îndepărtându-se. Acolo sunt toţi oamenii ăia.

Şi se opri şovăielnic în drum.

— Nu trebuie să-ţi pese de ei, spuse Ursula. Sunt oameni cumsecade. Toţi mă cunosc, nu-i băga în seamă. 24

D.H.

Lawrencei — Dar trebuie să trecem printre ei? întrebă

Gudrun.

— Sunt chiar oameni cumsecade, zău, spuse Ursula, mergând înainte.

Şi cele două surori se apropiară împreună de grupul de oameni de rând care erau nerăbdători şi atenţi. In mare parte erau femei, soţiile minerilor, care păreau fără vlagă. Chipurile lor erau vigilente şi păreau din altă lume.

. Cele două surori se ţineau strâns una de cealaltă şi se îndreptară direct spre poartă. Femeile le făcură loc să treacă, dar nu îndeajuns, de parcă n-ar fi vrut să le cedeze calea. Surorile trecură în tăcere de poarta de piatră şi urcară

treptele până ajunseră pe covorul roşu, în timp ce un poliţist le înlesnea înaintarea. | — Cât au costat ciorapii? se auzi o voce în spatele lui Gudrun.

Deodată fata fu cuprinsă de o furie cumplită, violentă şi Criminală. Ar fi vrut ca toată lumea de acolo să dispară, să fie unihilată, pentru ca lumea din jurul ei să rămână imaculată. Ura nespus să meargă pe aleea din curtea bisericii, să păşească pe t ovorul roşu, să continue să înainteze sub privirile lor.

— Nu vreau să intru în biserică, spuse ea deodată, cu asemenea hotărâre încât Ursula se opri imediat, se întoarse şi o luă înspre o alee laterală care ducea înspre o altă poartă micuţă Iu Şcoala elementară, al cărei teren se învecina cu cel al bisericii,

i Dincolo de poarta şcolii, în faţa bisericii, unde se aflau arbuşti, Ursula se aşeză un moment ca să se odihnească pe zidul j< is de piatră, sub tufele de dafin. In spatele ei, clădirea mare şi njşie a şcolii se ridica tăcută, cu ferestrele toate deschise, aşa t urn se întâmpla când nu erau ore. Dincolo de tufişuri, în faţa ei (■ vedeau acoperişurile deschise la culoare şi tumul vechii i)|nerici.

Surorile erau ascunse de frunziş.

I Gudrun se aşeză în tăcere. Buzele îi erau strânse şi privea în altă parte.

Regreta amarnic faptul că se mai întorsese. Ursula o privi şi se gândi că era uimitor de frumoasă, aşa îmbujorată cum eru din cauza stânjenelii. Dar temperamentul Ursulei era îngrădit de o oarecare constrângere, o stare de oboseală impusă ilr sora ei. Ursula îşi dorea să fie singură, să se elibereze de rigiditatea, de prezenţa asupritoare a surorii ei.

ţ-~ O să rămânem aici? întrebă Gudrun.

— Mă odihneam şi eu puţin, spuse Ursula, ridicându-se în jiii loare de parcă s-ar fi simţit dojenită. O să stăm în colţ lângă Ir mei îndrăgostite 2-5

itreînul de tenis, o să vedem totul de acolo.

Preţ de câteva momente, lumina soarelui invadă curtea liiftrricii, se simţea un parfum abia perceptibil de sevă şi de

primăvară, poate de violete ivindu-se prin'tre morminte. Răsărise- ră

câteva margarete albe, strălucitoare ca nişte îngeri.

Văzduhul era plin de aroma frunzelor de fag roşu mijind» roşii ca sângele.