— Nici nu-i bag în seamă, râse mirele.

—Cum rămâne cu întrecerea asta atunci — cine a pomit-o? întrebă Gerald.

— Intârziasem. Laura se afla în capătul scărilor la intrarea în biserică în momentul în care am ajuns noi cu trăsura. II văzuse pe Lupton repezindu-se spre ea şi a luat-o la fugă. Dar de ce eşti aşa de supărat? Asta ştirbeşte cumva din demnitatea familiei? — Da, cam aşa ceva, spuse Gerald. Dacă

faci un lucru, fă-1 cum trebuie, iar dacă nu ai de gând să-l faci cum trebuie, mai bine renunţă la el.

— E un aforism foarte frumos, spuse Birkin.

— Nu-i aşa că eşti de acord? întrebă Gerald.

—Sigur, spuse Birkin. Doar că mă cam plictisesc atunci când vii cu aforisme.

—Să te ia naiba, Rupert, vrei să auzi aforisme numai cum îţi place ţie, zise Gerald.

—Nu, nu vreau să le aud deloc şi tu nu faci decât să le strecori tot timpul.

Gerald rânji amar la aceste vorbe de duh. Apoi ridică uşor din sprâncene, dezaprobator.

—Crezi că nu e deloc nevoie să ai un comportament consecvent, nu? îl provocă el pe Birkin pe un ton sever.

— Consecvent? Nu. Urăsc cuvântul acesta. Dar este important pentru oamenii de rând. Orice om, indiferent cine e, poate să fie el însuşi şi să se comporte după bunul său plac.

—Dar ce vrei să spui cu „să fie el însuşi” ? zise Gerald. Acesta e un aforism sau un clişeu?

Adică să faci ceea -ce îţi doreşti. Cred că Laura a fost foarte inspirată

când a zvâcnit de lângă Lupton şi s-a îndreptat spre uşa bisericii. A fost o idee genială. Cel mai greu lucru din lume este să te comporţi spontan, aşa cum îţi dictează simţurile şi este într-adevăr singurul lucru pe care poţi să-l faci, cavalereşte vorbind — cu condiţia să fii în stare de asta.

1 — Doar nu crezi că te iau în serios, nu? întrebă Gerald.

— Ba da, Gerald, eşti unul dintre puţinii oameni de la care mă aştept să

mă ia în serios.

[ In cazul acesta, mi-e teamă că nu pot să-ţi fiu pe plac. Părerea ta e că

oamenii ar trebui să se comporte după bunul plac. | — Cred că întotdeauna se comportă aşa. Dar aş prefera să le placă lucrul care îi individualizează cel mai mult şi care îi defineşte, care-i face să acţioneze într-un mod unic. Iar lor le place să urmeze spiritul de turmă.

[ — Iar mie, zise Gerald tăios, nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care oamenii acţionează într-un mod unic şi spontan, aşa eum zici tu. In cinci minute oamenii ar începe să se omoare între ei.

K — Asta înseamnă că ţie ţi-ar plăcea să-i omori pe toţi, spuse Birkin.

B ■— Cum ai tras concluzia asta? întrebă Gerald supărat.

■ — Nimeni, zise Birkin, nu omoară pe cineva dacă nu-şi doreşte asta şi dacă

celălalt nu-şi doreşte să moară. Acesta este purul adevăr. E nevoie de doi oameni ca să comiţi o crimă: un ucigaş şi un altul care e ucis. Iar cel care e ucis este un om care poate fi ucis.

Iar un om care poate fi ucis este o persoană care îşi doreşte

pătimaş şi pe ascuns să fie ucis. B—Câteodată spui numai

prostii, i se adresă Gerald lui Birkin.

I le fapt, nici unul dintre noi nu-şi doreşte să fie ucis, însă ceilalţi Şi-ardori să ne vadă morţi — cândva.

■ — E o perspectivă neplăcută asupra vieţii, Gerald, zise Birkin, şi nu-i de mirare că ţi-e teamă de tine însuţi şi de ptopria-ţi nefericire.

I — Cum să-mi fie teamă de mine însumi? zise Gerald. Şi nu ţred că sunt nefericit.

— Fără îndoială câ arzi db dorinţă să te vezi cu măruntaiele scoase şi-ţi imaginezi că toată lumea are un cuţit la îndemână ca'; să te atace, spuse Birkin.

— Cum îţi dai seama de asta? spuse Gerald.

—Mă uit la tine, spuse Birkin.

Se lăsă tăcerea, ca şi cum între cei doi bărbaţi ar fi existat sentimente ciudate de duşmănie, dar care nu erau străine dej iubire. întotdeauna se întâmpla la fel; discuţiile pe care le purtau îi făceau mereu să schimbe replici muşcătoare, să facă schimb de intimităţi bizare şi periculoase care însemnau că se iubeau, se urau sau amândouă laolaltă. S-au despărţit aparent neafectaţi, de parcă asta ar fi fost un fapt lipsit de importanţă. Şi chiar se comportau ca şi cum ar fi fost un fapt lipsit de importanţă. Totuşi fiecare purta în suflet resentimente faţă de celălalt. Aceste resentimente persistau înlăuntrul lor. N-ar fi recunoscut’ niciodatăiasta. Intenţionau ca relaţia lor să se bazeze pe oi prietenie simplă şi degajată şi n-aveau de gând să fie întratât de laşi şi necivilizaţi încât să accepte resentimente între ei. Nul credeau câtuşi de puţin într-o relaţie de profunzime care S9 stabileşte între doi bărbaţi, iar neîncrederea lor era o piedică în ; calea sentimentelor puternice de prietenie dar pe care le înăbuşeau unul faţă de celălalt.

CAPITOLUL III SALA DE CLASĂ

ZlUA DE CURS se apropia de sfârşit. In sala de clasă avea locl ultima Oră

decurs, într-o atmosferă liniştită şi calmă. Era ora de , botanică pentru gimnasiiii Băţicile erau pline de mâţişori, mugurii de alun şi salcie pe care le desenau copiii. Dar cerul se întuneca, semn că se apropia înserarea, şi nu mai era suficientă lumină pentru a desena. Ursula stătea în faţa clasei, ghidându-i pe copii prin întrebări pentru ca ei să înţeleagă structura şi semnificaţia mâţişorilor.

5°

D.H. Lauirende

■ O rază de lumină strălucitoare şi roşiatică- se strecură prin fereastra care dădea spre apus, învăluind capetele copiilor într-o nuanţă roşcat-aurie, iar apoi se reflectă pe peretele de vizavi fi itr-o tentă puternic arămie. Totuşi, Ursula nu o luă în seamă. I ra ocupată, ziua era pe sfârşite, iar; activitatea decurgea precum kpa mării care se învolburează şi apoi se retrage în linişte la ţărm. I Ziua aceasta trecuse la fel ca multe altele, plină de activităţi fcare se desfăşurau sub o stare de hipnoză. La sfârşit toată lumea ic grăbea să termine ce mai rămăsese de făcut. Ursula îi bombarda pe copii cu întrebările ca să înveţe tot ceea ce trebuiau il înveţe până să sune clopoţelul.

Stătea în faţa clasei-învăluită {le înserarea care se lăsa, cu mâţişorii în mână, aplecându-se ttiupra copiilor, profund pătrunsă de ardoare didactică.

I Auzi, dar nu băgă de seamă scârţâitul uşii. Deodată tresări. Văzu chipul unui bărbat în raza de lumină roşcată, de o tentă nrămie, strecurându-se pe lângă ea. Nişte ochi scânteietori o urmăreau şi aşteptau momentul în care ea îi va simţi prezenţa. Fu teribil de speriată. Credea că o să leşine. Inconştient îşi înăbuşise teama, dar acum o potopea, chinuind-o.

I — Te-am speriat? spuse Birkin, salutând-o printr-o strângere dft mână. Am crezut că ai auzit când am intrat.

■ — Nu, spuse ea şovăind, de-abia vorbind.

I El râse şi spuse că-i pare rău. Ea se întreba oare ce îl amuza, k — E aşa de întuneric, zise el. Să aprind lumina?

I Şi se îndepărtă şi aprinse lumina puternică. Sala de clasă iipilru clară şi neprimitoare, un loc ciudat după ce înainte de venirea lui fusese învăluită

de'o lumină slabă, aproape magică. Birkin se întoarse plin de curiozitate ca s-o privească pe Ursula. Ii se uita cu ochii mari, miraţi, nedumeriţi, iar gura îi tremura uşor. Semăna cu cineva care e trezit brusc. Chipul ei radia o Immuseţe proaspătă, gingaşă, asemenea unei raze slabe de lumină în zori.

El o privi cu o plăcere sporită, simţindu-se fericit |i iresponsabil.

| ■— Le vorbeşti despre mâţişori? întrebă el, luând un mugur ile alun de pe banca unui elev din faţă. Au apărut deja? Nu i-am