I-— N-avem ce să ne imaginăm, de aceea ei nu există.

I — Ei bine, spuse ea, nu prea m-aş aventura până într-acolo. Ei i# află acolo, fie că există sau nu. Nu depinde de mine să hotărăsc tincă există sau nu. Tot ce ştiu e că lumea nu trebuie să se aştepte ha eu să-i bag în seamă pe toţi. Nu se poate ca cineva să vrea să-i t miosc pe toţi, doar pentru că se întâmplă să

fie prezenţi. Dac-ar li după mine, ar putea foarte bine nici să nu fie prezenţi, i ■— Exact, replică el.

I ■— Nu-i aşa? întrebă ea din nou.

| •— Ba da, repetă el, după care urmă o mică pauză, t— Doar că ei sunt prezenţi şi asta e o prostie, spuse ea. Iată-i l>e ginerii mei, continuă ea, cumva monologând. Acum că Laura i-a măritat, a mai apărut unul. Şi încă

nu ştiu care e James şi care

■ John. Vin la mine şi-mi spun „mamă”. Ştiu ce au să spună: „Ce mai faci, mamă?” Ar trebui să le spun: „Nu sunt deloc mama ta”. Ilar ce rost are? Aşa sunt ei. Am copiii mei. Presupun că pot să-i deosebesc de copiii altei femei.

— Aşa se presupune, spuse el.

Ea îl privi, cumva surprinsă, poate că uitase că vorbea cu el. Şi-şi pierdu şirul povestirii.

Privi în jur, prin cameră, fără să observe nimic. Birkin nu putea să-şi dea seama ce căuta ea şi nici la ce se gândea. In mod sigur îi observase pe fiii ei.

— Toţi copiii mei sunt acolo? îl întrebă ea dintr-o dată.

El râse, tresărind, poate chiar speriat.

— Nu prea îl cunosc decât pe Gerald, replică el.

— Pe Gerald! exclamă ea. Dintre toţi, tocmai el e mai puţin prezent. Nu ţi-ar trece prin minte când te uiţi la el, nu-i aşa?

— Nu, spuse Birkin.

Mama îi aruncă o privire dură fiului ei mai mare pe deasupra celorlalţi, stăruind asupra lui o bună bucată de vreme.

— Da, zise ea monosilabic şi aproape nedesluşit, ceea ce sună extrem de cinic.

Birkin simţea că-i e frica şi parcă nu îndrăznea să-şi dea seama de senzaţia asta. Doamna Crich se îndepărtă, abandonându-1.

Dar se întoarse înapoi.

— Aş vrea să aibă un prieten, spuse ea. Nu a avut niciodată un prieten.

Birkin îşi îndreptă privirea în jos, spre ochii ei albaştri cu căutătură dură.

Nu putea să-i înţeleagă privirea. „Sunt cumva păzitorul fratelui meu?” îşi spuse în sinea lui, aproape obraznic.

Apoi îşi aduse aminte, cumva şocat, că acesta fusese strigătul lui Cain. Iar Gerald nu era nici mai mult nici mai puţin decât Cain2. Totuşi nu era Cain, deşi îşi ucisese fratele. Era vorba de un simplu accident, dar nu trebuia să

suporţi consecinţele, deşi îţi uciseseşi fratele în acest fel. In copilărie, Gerald îl ucisese pe fratele său din întâmplare. Ce avea să urmeze? De ce ar trebui să încerce să arunce un stigmat şi un blestem asupra celui care provocase accidentul? Omul poate trăi la întâmplare şi muri din Ihiftmplare. Sau nu poate? Oare viaţa fiecărui om este supusă imlmplării, oare doar rasa, genul, specia are un corespondent universal? Sau asta nu e adevărat, oare nu există

pura întâmplare? Tot ceea ce se întâmplă are o semnificaţie universală?

Oare?

Meditând, cum stătea acolo, Birkin uitase de .if> unna Crich, aşa cum şi ea uitase de el.

Iii nu credea că există ceva care să fie pus sub semnul îiiiftinplării. Totul se lega, până la cel mai mic amănunt.

('um stătea meditând la această problemă, una dintre fiicele familiei Crich apăru şi spuse:

Nu vrei să vii şi să-ţi scoţi pălăria, dragă mamă? O să ne Bfezftm la masă

imediat şi e un moment protocolar, dragă, nu-i aşa? I O prinse pe mama ei de braţ şi plecară. Birkin se duse imediat 18 vorbească cu un bărbat din apropiere.

■ Gongul bătu ora prânzului. Bărbaţii ridicară privirea, dar hiineni nu se îndrepta către sufragerie. Femeile familiei Crich j iieau să nu-şi dea seama că sunetul gongului avea aceeaşi iitnuificaţie şi pentru ele. Trecură cinci minute. Bătrânul ■P vi tor, Crowther, apăru în pragul uşii iritat. II privi cu lul'înţeles pe Gerald. Acesta luă o cochilie uriaşă de scoică ce se aflu pe un raft şi, fără să se adreseze cuiva în mod special, suflă fn ea cu putere. Scoase un sunet ciudat, însufleţitor, care ai teleră bătăile inimii celor din jur.

Chemarea la masă a fost a|iioape magică. Toată lumea începu să alerge, de parcă li s-ar fi ilftl semnalul. Şi apoi, ca la un singur semn, lumea se îndreptă

2 Fiul lui Adam şi al Evei l-a ucis pe fratele său, Abel. „Iar Domnul i-a zis lui Cain: Unde este fratele tău, Abel? Iar el a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza, 4:8-9).

ipfe sufragerie. tierald aşteptă un moment, pentru ca sora lui să facă pe j anla. Ştia că mama lui nu acorda atenţie unor astfel de jiului oriri. Dar sora lui se grăbi să se aşeze pur şi simplu pe scaun, ■itfel, tânărul, cu un aer uşor dictatorial, le arătă oaspeţilor IBHle să se ia loc. I, iSu creă un moment de acalmie, în timp ce toată lumea se uita ja (peritivele care erau aduse.

Acoperind întreaga stare de lealmie produsă, o fetiţă de treisprezece sau paisprezece ani, cu jBiftil lung, lăsat pe spate, spuse pe un ton calm şi sigur:

■— Gerald, l-ai uitat pe tata când ai făcut zgomotul acela teribil.

—Chiar aşa? răspunse el, şi apoi către ceilalţi: Tata stă întins puţin, nu se simte prea bine.

— Cum se mai simte? strigă una dintre fetele căsătorite, privind pe deasupra tortului de nuntă imens, din care cădeau florile Şgfflli îndrăgostite 39 artificiale şi care se înălţa în mijlocul mesei.

—Nu-1 doare nimic, dar se simte obosit, replică Winifred, fata cu părul lăsat pe spate.

Paharele se umplură cu vin şi toată lumea vorbea însufleţit. Mama stătea în capătul mesei, cu părul strâns într-un coc din care cădeau şuviţe. Lângă ea stătea Birkin. Câteodată mai arunca priviri înţepătoare mesenilor, aplecându-se şi uitându-se îndelung, nepoliticos. Şi-i spunea încet lui Birkin:

— Cine-i tânărul acela?

— Nu ştiu, răspunse Birkin discret.

— L-am mai văzut şi înainte? întrebă ea.

— Nu cred. Eu nu l-am mai văzut, replică el.

Iar ea se mulţumi cu acest răspuns. închise ochii obosită, chipul ei căpătă o expresie liniştită, părând o regină care se odihneşte. Apoi se trezi, începu să zâmbească după cum îi cerea momentul festiv şi un moment păru o gazdă încântătoare. Făcu o mică plecăciune graţioasă, de parcă toată lumea ar fi fost încântătoare şi binevenită la masă. Dar apoi imediat se întunecă, deveni ursuză, îşi privea ca un vultur prada, şi le arunca tuturor o privire plină de ură pe sub sprâncene, de parcă era o fiinţă îngrozitoare, încolţită.

—Mamă, strigă Diana, o fată frumoasă puţin mai mare ca vârstă decât Winifred, pot să beau vin, nu-i aşa?

—Da, poţi să bei vin, replică mama automat, căci întrebarea îi era total indiferentă.

Şi Diana îi făcu semn lacheului să vină şi să-i umple paharul.

—Gerald n-ar trebui să-mi interzică, spuse ea calm, adresându-se celorlalţi de la masă.