tor, cu

nasul fremătând ca un fulg în bătaia vântului. După ce stătu D.H. LctiUfHţfl aşa câteva momente, un ghemotoc moale cu ochi negri,, deschişi, care poate că

se uitau la ei, poate că nu, se apropie ţopăind liniştit şi începu să adulmece iarba cu acea mişcare tipică a unui'iepure care mănâncă repede.

(&■ E nebun* zise Gudrun. E, cu sigytinţjă p^bun.

} Gerald râse..

|i întrebarea e, spuse el, ce îuşeamnă nebunia? Nu-ini în- t hipui că există

§i o nebunie a iepurilor.

■*- Nu cfezi,căr,e?pşţâ? întrebă fcr- Nu, Aşa; sunt iepurii.

\ Pe chipul lui apăru un zâmbet,, ciudat şi obscen. Gudrun îl privi şi înţelese, îşi dădu seama că şi el ştia tot atât de mult ca li ca.

Asta o puse în dificultate şi o contrarie pe moment.

— Slavă .Domnului că nu suntem iepuri,,zise. ea, cu o voce, tui uţită şi stridentă.

I Zâmbetul de pe chipul lui. Gerald se intensifică puţin.

[ — Că,nu suntem iepurii zise. el, priyind-o insistent.

■Treptat, faţa ,ei se destinse într-un zâmbet de înţelegere com^ plice.

I -— A, Gerald, spuse ea puternic, uşor, aproape bărbătesc, suntem tot ce vrei şi- chiar mai mult. ,

■ Ochii ei îl priveau cu o nonşalanţă şocantă, „

I Din nou iiŞ.e păru că îl lovise peste faţă sau, mai degrabă, dt parcă o durere surdă şi ultimă, i-ar. fi sfâşiat pieptul. Se întoarse» ru spatele. k— Mănâncă, mănâncă, drăguţule! îl îndemna Winifred domol, furişându-s.e încet , ca să4

atingă. Iepurele tndepărţă de ea, Las-o.

pe mămica să-ţi mângâie blana, drăguţule, pentru că eşti aşa, de misterios...

■ CAPITOLUL XIX CLAR DE LUNĂ

| Dupâ BOALĂ, Birkin se duse un timp în sudul. Fnmţei. Nu scris# şi nimeni nu află nici, O veste de la el. Ursula, fund părăsită, avea sentimentul că totul decade în jur. Părea că nu mai e^işţa nici o speranţă. Era ca o nucă

stâncă de care se lovea un val de nimicnicie din ce în ce mai tare* Ea |i numai ea însăşi era ,reală, nui îndrăgostita 3^3

exact ca o stâncă spălată de un torent de apă. Restul era deşertăciune. Era dură şi indiferentă, izolată în sine.

Acum nu mai rămăsese nimic, decât 0 indiferenţă dispreţul- toare şi persistentă. Toată lumea se prăbuşea într-un vârtej cenuşiu, într-un neant, iar ea era izolată de toţi şi toate. Dispreţuia d ura totul. Din adâncul inimii şi al sufletului ei dispreţuia şi un omenirea şi oamenii adulţi. Iubea doar copiii şi animalele; pt copii îi iubea cu pasiune, dar distant. O făceau sâ îşi dorească sA j îmbrăţişeze, să-i protejeze, să le dea viaţă. Dar chiar acest gen d# iubire, bazat pe milă şi disperare, nu era mai mult decât o con strângere dureroasă pentru ea. Cel mai mult iubea animalele, care erau independente şi nesociabile ca şi ea. Iubea caii şi vacili de pe câmp. Fiecare era unic şi, în sine, magic. Nu trebuiau |fl asculte de vreun principiu social detestabil.

Erau incapabile ele emoţii şi de tragedii, pe care ea le detesta atât de profund. *

Putea să fie foarte plăcută şi măgulitoare, aproape supusă faţB de oamenii cu care făcea cunoştinţă. Dar nimeni nu se lăsa înşe= lat. Intr-un mod instinctiv simţeau ironia şi dispreţul ei faţă de orice fiinţă umană, bărbat sau femeie. Era adânc revoltată împoJ triva fiinţelor omeneşti. Semnificaţia cuvântului „uman” era dew gustătoare şi respingătoare pentru ea.

Mai tot timpul inima ei era încorsetată de această tendin(,ft ascunsă şi inconştientă de a ridiculiza într-un mod dispreţuitor Credea că iubeşte, credea că e plină de iubire. Aşa gândea despic ea. Dar ciudata strălucire a prezenţei ei, o aureolă minunată de vitalitate firească, nu era decât strălucirea unui dispreţ suprem, nimic altceva decât dispreţ.

Totuşi, uneori, ceda, se îmbuna şi-şi dorea iubire pură, dos» atât. Celălalt sentiment, acea stare de dispreţ permanent, era o j constrângere, o suferinţă.

O copleşi din nou o dorinţă teribilă de iubire pură.

Iritr-o seară ieşi din casă, năucită de această suferinţă constanta şi profundă. Cei cărora le venise sorocul trebuiau să moară acum. înţelegerea acestui fapt atinsese o finalitate, prinsese un contur definit în mintea ei. Iar acest lucru o elibera. Dacă soarta îi va duce către moarte sau decădere pe toţi cei cărora le venise sorocul, ea de

■şi-ar mai face griji, ce rost mai avea dispreţul? Se eliberase de 304. D.H.

Lawrt^M

■ittiiie şi putea să caute o nouă legătură altundeva.

I Ursula se îndreptă către Willey Green Spre moară: Ajunse la lai, care era aproape plin cu apă, după ce fusese golit. Apoi o luă jifin pădure. Se lăsase noaptea şi era întuneric. Dar ea uită de feumă, ea, care avea atâtea resurse de teamă. Printre copaci, departe de orice fiinţă omenească, exista un fel de‘linişte magică, t Cu cât puteai găsi o singurătate pură, fără picior de om,

cu atât mai bine te simţeai. In realitate era îngrozită, se cutremura de groaza ei faţă de oameni.

B Tresări, observând ceva la dreapta ei, printre trunchiurile (opacilor. Era un fel de fiinţă imensă, care o urmărea, evitând-o. Ii esări violent. Era doar luna, ridicându-se printre copacii «subţiri, Dar părea atât de misterioasă, cu zâmbetul ei alb şi mortuar. Şi n-avea cum s-o evite. Zi sau noapte, nu puteai

§ă scapi de chipul sinistru, triumfător şi radios al lunii şi de zâmbetul ei larg.

KJrăbi pasul, ascunzându-se de astrul alb. N11 voia decât să arun- 1 e o privire spre iaz şi moară înainte să plece acasă.

I' Pentru că nu voia să treacă prin curte, de teama câinilor, o luă pe culmea dealului ca să coboare înspre lac. Luna se ridicase deasupra întinderii pustii, fără copaci, şi suferea că îşi dezvăluia prezenţa. Pe câmpuri, iepurii săreau în lumina nocturnă. Noaptea era clară ca un cristal şi foarte liniştită. Auzea în depărtare behăitul unei oi.

■ Coti spre malul abrupt, ascuns de copaci deasupra iazului, unde se vedeau rădăcinile răsucite ale aninilor. Era bucuroasă că intră din nou în umbră, ascunsă deprivirile lunii. Stătea acolo, pe vârful abrupt al malului, cu mâna pe trunchiul zgrunţuros al unui copac, privind apa care era perfectă în liniştea ei,1 c-u luna oglindindu-se în ea. Dar, dintr-un oarecare motiv, atmosfera îidisplăcea. Nu-i oferea nimic. Asculta zgomotul răguşit al'ştăvila- rtilui şi-şi dorea ca din întunericul nopţii să apară altceva, îşi dorea o altfel de noapte, nu această privelişte rece, fetidată de razele lunii. Simţea cum sufletul îi plânge, tânguindu-se sfâşietor. ■ Văzu o umbră C3re .se mişca lângă apă. Trebuie că era Birkin. Deci se întorsese pe neştiute. Acceptă

situaţia fără să se mai gândească, căci nimic nu mai conta pentru ea. Se aşeză

între rflill» cinile aninului, mică şi neştiută, ascultând zgomotul stăvilariiluj care semăna cu roua care se condensează sonor în noapte. Insula!# erau întunecate şi se distingeau pe jumătate, trestiile erau învăluiţi de întuneric, doar câteva mai păstrau nişte reflexii ca sclipirile unuj foc slab. Un peşte sări undeva, făcând să lucească întinderea apt h Această sclipire a nopţii răcoroase revărsându-se permanent UMI pra întunericului desăvârşit îi provoca Ursulei dezgust. Voia să (li un întuneric perfect, total, să nu fie nici un zgomot şi nici a mişcare. Birkin, minuscul şi învăluit de întuneric şi el, cu părul strălucind în lumina lunii, rătăcea în apropiere. Era destul ile aproape şi totuşi nu exista în fiinţa ei. Nu ştia că ea se află acolu, Dacă face ceva, ceva ce n-ar vrea să fie văzut de alţii, crezând® este singur? Dar ce mai conta? Ce importanţă mai aveau micile intimităţi? Cum ar mai putea conta ceea ce făcea el? Cum mai p< iţ exista secrete de vreme ce avem cu toţii acelaşi

organism? Cum mui poate exista intimitate, când nimic nu ne este necunoscut?

In timp ce trecea, el atingea lujerele uscate ale florilor, fără sâ-$i dea seama, şi vorbea singur, fără noimă: „Nu poţi să pleci”, şpuneii. „Nu există nici o plecare. Nu faci decât să te retragi în tine însuţi,*1 Aruncă tulpina uscată a unei flori în apă. „Un cor dialogat, H mint şi tu le răspunzi. N-ar mai trebui să existe nici un adeviu dacă nu ar fi minciuni. Atunci nimeni n-ar mai pretinde nimic."* Birkin stătea nemişcat, uitându-se la apă şi aruncând în eu tulpinile florilor. „Cibele, s-o ia naiba! Blestemata de Siria Dea,nl O invidiază

cineva? Ce altceva mai există?”

Ursula voia să râdă tare, isteric, auzind în depărtare voceu omului care vorbea singur. Era atât de ridicol.

El stătea uitându-se îndelung la apă. Apoi se aplecă şi luă o piatră pe care o aruncă brusc în apa iazului. Ursula zări luna strălucitoare sărind şi clătinându-se, o imagine total deformatfl. Părea să-şi întindă tentaculele de foc ca o sepie, ca un polip luminos, palpitând puternic în faţa ei.

1,3 Cibele a fost zeiţa-mamă a regatului asiatic Frigia, iar Siria Dea este un alt nume pentru Astarte, o zeitate semitică a lunii.

Ambele zeiţe întruchipează esenţa feminină şi fertilitatea. 30 6 D.H.

Lauitj^M