1)octorul se străduia în taină să-l readucă înapoi pe fiul său, până i/ând el însuşi fu epuizat.
I Peste tot în ţinut, în acea dimineaţă de duminică, plutea un zumzet, o stare de agitaţie teribilă. Minerii se simţeau de parcă această catastrofă li se întâmplase în mod direct lor şi într-adevăr erau mai şocaţi şi speriaţi decât dacă propriii lor tovarăşi ar fi fost ucişi. Ce tragedie în Shortlands, familia cea mai de vază din tot ţinutul! Una dintre tinerele domnişoare — o tânără
încăpăţânată —, insistând să danseze pe acoperişul cabinei vaporaşului, se înecase în mijlocul petrecerii, împreună cu tânărul doctor. In acea dimineaţă
de duminică minerii umblau de colo-colo, discutând despre acea calamitate, şi la toate mesele duminicale se simţea o prezenţă ciudată. Era ca şi cum îngerul morţii ar fi fost foarte aproape, parcă plutea ceva supranatural în aer. Bărbaţii aveau feţele aprinse, uimite, femeile păreau sobre, iar unele din ele plânseseră. Copiilor le plăcu starea de agitaţie la început; în aer se simţea o tensiune, ceva aproape magic. Oare le plăcea tuturor? Le plăcea tuturor emoţia?
Gudrun se gândea cu nesăbuinţă să alerge să-l liniştească pe Gerald. Se gândea tot timpul la felul perfect în care ar putea să-l aline, la lucrurile încurajatoare pe care i le-ar spune. Era şocată
şi înfricoşată, dar se stăpânea, gândindu-se cum să se comporţi cu Gerald, cum să-şi joace rolul. Acesta era adevăratul fior ®
felul în care-şi va juca rolul.
Ursula era profund şi pătimaş îndrăgostită de Birkin şi nu mul era în stare de nimic altceva. Era pur şi simplu dezgustată de întreaga discuţie în legătură cu accidentul, dar aerul ei indiferent dădea impresia de suferinţă.
Stătea pur şi simplu de una singurii, ori de câte ori putea, şi tânjea să-l mai vadă o dată. Voia să vinn la ei acasă, nici nu concepea altfel, trebuia să vină
de îndată, jll aştepta. Şedea în casă toată ziua, aşteptându-1 să bată la uşă.
Din minut în minut se uita spre fereastră, cu un gest automat. El ju trebui să
fie acolo.
CAPITOLUL XV SEARA DE DUMINICĂ
PE MĂSURĂ ce ZIUA se APROPIA DE SFÂRŞIT, viaţa părea să te scurgă încet din trupul Ursulei şi în locul rămas gol o disperare apăsătoare începu să-şi facă loc. Pasiunea ei părea să sângereze până la moarte şi totul dispăruse în preajma ei. Şedea absenţii, întro stare de totală inutilitate, care era mai greu de suportat decât moartea.
„Dacă nu se întâmplă ceva”, îşi spunea ea, cu luciditatffa perfectă a suferinţei extreme, „am să mor. Sunt la capătul ultimului crâmpei de viaţă.”
Stătea distrusă şi ascunsă într-o întunecime vecină cu moartea. îşi dădu seama cum toată viaţa ei se apropiase din ce în ce mai mult de această limită, dincolo de care nu se mai afla nimic şi din care trebuia să sari precum
Sappho45 în necunoscut, Cunoaşterea iminentă a morţii era ca un drog. în mod misterios, fără să se gândească deloc, ştia că se află aproape de moarte, Ibrttă viaţa ei călătorise de-a lungul drumului împlinirii, iar acum ajunsese la capăt: Ştia tot ce trebuia să ştie, experimentase |(|t ce trebuia să
experimenteze, se simţea împlinită printr-un fel tir maturitate cu gust amar, nu-i mai rămânea decât să cadă ca un fruct copt din copac şi să moară. Dar trebuie să ne urmăm toţi drumul până la capăt, trebuie să ducem aventura la bun sfârşit, liii 2.40 D.H. LawruH următorul pas era în gol, în regatul morţii. Aşadar asta era! t aptul că-şi dădea seama de această situaţie era o oarecare fjiiuare. I La urma urmei» când cineva se simte împlinit, e cel mai fericit ||i treacă pragul morţii, precum un fruct amar care cade după ce B-u copt. Moartea e o mare realizare, o experienţă desăvâjşită. E urmarea vieţii.
Asta o ştim încă de când suntem în viaţă. Atunci Ec nevoie mai avem să ne gândim mai departe? Nu poţi niciodată să răzbaţi dincolo de această
realizare. E suficient faptul că moartea e o experienţă măreaţă şi definitorie.
De ce să ne întrebăm ce urmează după această experienţă, când experienţa ne e încă necunoscută? Să murim, de vreme ce marea experienţă vine acum, după toate celelalte, din moment ce moartea este următorul pas important pe care trebuie să-l facem. Dacă aşteptăm, dacă ne sustragem din faţa ei, nu facem altceva decât să stăm neputincioşi în faţa porţilor într-o nelinişte nedemnă. In faţa noastră» ca şi în faţa lui Sappho, se întinde spaţiul nelimitat. De acolo începe drumul. De ce oare nu avem curajul să ne continuăm călătoria şi trebuie să strigăm „nu îndrăznesc”? Vom merge tot înainte, îndreptândune spre moarte,-indiferent ce-ro însemna moartea.
Dacă un om înţelege care e pasul următor pe care trebuie să-l facă, de ce să-i fie frică de cel dinaintea acestuia? De ce să ne punem întrebări în legătură
cu el? Suntem siguri care e următorul pas. E acela către moarte,
„Am să mor, am să mor repede”, îşi spuse Ursula, clar, ca în transă, tare, calm şi cu o siguranţă mai presus de certitudinea omenească. Dar undeva, în urmă, în lumina înserării, se auzea un plâns amar. şi plutea deznădejdea.
Insă nu trebuia să le ia în seamă. Trebuie să mergi pe calea bătută de spiritul neşovăielniQj
45 Născută în 612 î.Hr. în insula Lesbos, Sappho a fost o poetă lirică greacă despre care se spune că ar fi sărit de pe o stâncă din insula Leucas, disperată fiind de iubirea sa neîmpărtăşită pentru Phaon. ij
fără pic de ezitate,; chiar dacă ţi-e frică. Să nu ezităm# să nu dflm atenţie vocilor neimportante. Dacă dorinţa cea mai arzătoare
ft fi acum aceea de a ne îndrepta către necunoscut, înspre moarte, ar trebui atunci să renunţăm la adevărul cel mai profund în schimbul unuia superficial?
„Atunci să se termine odată”, îşi spuse în sinea ei. Asta era hotărârea. Nu se punea problema să ia Viaţa cuiva — n-ar fi în stare să se sinucidă, asta era dezgustător şi violent. Se punea problema de a cunoaşte care e următorul pas. Iar acesta te conducea direct în regatul morţii. Adevărat?' Sau era. t #fil Gândurile ei se învălmăşeau în subconştient şi stătea' p§ jumătate adormită lângă foc. Apoi, gândul acela reveni. Regatul morţii! Ar putea5 Să
i1 se1 încredinţeze lui? O, da, era un somn. Suportase îndeajuns. Până acum suferise destul şi rezistase, Acum venise vremea să cedeze, să nu mai suporte nimic.
Ga într-un fel de transă spirituală cedă, renunţă», şi totul se întunecă.
Simţea, fiind învăluită'în întuneric, teribilul’strigăt ul trupului ei, spaima de nedescris a descompunerii, singura sjMmi pe care n-o mai poţi suporta, chinul îndepărtat şi îngrozitor ml descompunerii care ţi se instalează în trup.
„Oare corpul stabileşte 0 legătură imediată cu spiritul! se întrebă ea. Şi îşi dădu seama, datorită- clarităţii înţelegerii superioare, că trupul e doar una dintre manifestările spiritului, iar descompunerea întregului spirit însemna de asemenea descompunerea fizică a corpului. Asta dacă nu îmi impun Voinţa, dacă nu mă sustrag ritmului Vieţii, nu mă retrag în cochilie şi rămân statică, izolată de viaţă şi pradă propriei mele voinţe. Dar mai bine să mor decât să trăiesc mecanic o viaţă care e-lo repetiţie a repetiţiilor. Să mori înseamnă să continui invizifefl. A muri e de asemenea o bucurie, o bucurie de a te supune unufl fapt care e mai măreţ decât cunoscutul, şi anume, necunoscutului piiri Asta e o bucurie. Dar să trăieşti mecanic şi izolat în mişcarea propriei voinţe, să trăieşti ca o entitate care s-a sustras necunoscutului, asta e ruşinos şi degradant. Nu există nici un fel de înjosire în actul morţii. Dar .există o umilinţa extremă într-o viaţă incompletă şi mecanică. Viaţa intr-adevăr poate fi
Umilitoare, ruşinoasă pentru suflet. Dar moartea nu e niciodată I§ ruşine.
Moartea însăşi, precum spaţiul nemărginit, nu poate fi ap D.H. LawrjMI murdărită de noi.
I Mâine e luni, începutul unei noi săptămâni de şcoală. Altă sflptămână de şcoală patetică, stearpă, o simplă rutină şi ai tivităţi mecanice. Oare aventura morţii nu era infinit preferabilă? Oare moartea nu era infinit mai frumoasă
şi nobilă decât o astfel de viaţă? O viaţă de o rutină stearpă, fără o stmnificaţie profundă, fără vreun sens anume. Cât de sordidă era I Viaţa, cât de ruşinos era pentru suflet să trăiască aşa! Mult mai llurat şi demn să
fii mort! Nu mai puteai suporta ruşinea rutinei sordide şi a nulităţii mecanice. Am putea să ne fructificăm existenţa prin moarte. Suferise îndeajuns. Căci unde era de găsit [ Viaţa? Nici o floare nu creşte pe o maşinărie care funcţionează tot timpul, rutina n-are nici o perspectivă, nu există loc pentru mişcare circulară. Căci întreaga viaţă era o mişcare circulară, mecanică, izolată de realitate. N-aveai la ce să te aştepţi de la viaţă.
Era la fel în toate ţările şi la toate popoarele. Singura fereastră era moartea.
Am putea să privim înspre cerul imens şi Întunecat al morţii, plini de extaz, aşa cum ne uitam afară pe fereastra clasei când eram copii şi vedeam libertatea perfectă de afară. Acum nu mai suntem copii şi se ştie că sufletul e prizonier în acest edificiu vast şi sordid al vieţii şi nu mai avem nici o scăpare, decât în moarte.
