Dar ce bucurie! Ce fericire când ne gândim că orice ar face omenirea, nu va putea să fie stăpână peste regatul morţii, n-o va anula niciodată.
Omenirea a transformat mările într-o cale ucigătoare şi un drum murdar de negoţ pe care şi l-au disputat, metru cu metru, ca pe o bucată de pământ întinat dintr-un oraş. Aerul, pe care oamenii şi-l dispută, l-au împărţit şi parcelat între anumiţi proprietari, s-au înălţat până în văzduh ca să lupte pentru el. Totul a fost distrus, zidit, înconjurat de ţepi, aşa că trebuie să te strecori umil printre zidurile pline de ţepi ca să treci prin labirintul vieţii.
Dar în regatul măreţ, întunecat şi nemărginit al morţii, omenirea a fost pusă la zid. Doar de asta au fost în stare pe
pământ, zeităţi neînsemnate ce erau! Dar regatul morţii i-a put pe toţi la zid §i în faţa lui se micşorau în adevărata, vulgara Io*
prostie.
Cât de frumoasă, cât de măreaţă şi perfectă era moartea, c|l plăcut e s-o aştepţi! Acolo te speli de toate minciunile, umilinţele şi murdăria- cu care ai fost împovărat aici» o filii perfectă de purificare şi o revigorare binefăcătoare, apoi pleci neştiut, netulburat, neîntinat. La urma urmei, omul e bogut, chiar dacă are doar promisiunea unei morţi perfecte. Mai presm de orice e bucuria de a şti că asta aştepţi: acel ceva pur, inumim al morţii.
Oricum ar fi viaţa, ea nu poate înlătura moartea, Moartea inumană şi transcendentă. O, să nu ne mai întrebăm ie* înseamnă sau ce nu înseamnă.
A şti este omeneşte, pe când despre moarte nu ştim nimic, pentru că nu mai suntem oameni, Şi bucuria acestui lucru compensează toată amărăeiunrH
cunoaşterii şi umilinţa umanităţii noastre. în moarte nu mal suntem oameni
şi nu mai ştim nimic. Promisiunea acestui lucru e moştenirea noastră, o aşteptăm cum moştenitorii îşi aşteapti partea.
Ursula şedea destul de liniştită şi absentă, singură lângă focul din Salon.
Copiii se jucau în bucătărie şi toţi ceilalţi plecaseră la biserică. Ea se cufundase într-o întunecime supremă a sufletului ei.
Tresări când auzi soneria departe, în bucătărie, iar copilW veniră în mare grabă, alergând pe culoar, într-o zarvă delicioasă. —.Ursula, a venit cineva!
— Ştiu. Nu fiţi prostuţi, răspunse ea.
Era prea surprinsă, aproape speriată. Abia îndrăznea să se ducă la uşă.
Birkin stătea în prag, cu haina de ploaie ridicată până la urechi. Venise acum, acum când ea era atât de departe cu gândul. îşi dădea seama de noaptea ploioasă din spatele Iui.!1* A, tu erai? întrebă ea^
— Mă bucur că eşti acasă, spuse el cu voce joasă, intrând în
casă. 2.44 D.H. Lawr €TwA — Toţi sunt la biserică.
► Birkin îşi scoase haina şi o agăţă în cuier. Copiii îi aruncau priviri pe furiş, de după colţ.
»— Mergeţi să vă dezbrăcaţi acum, Billy şi Dora, spuse Ursula. Mmna o să
se întoarcă în curând şi o să se supere dacă nu sunteţi In pat.
I Copiii, într-o neaşteptată dispoziţie angelică, se retraseră fără uit i un cuvânt. Birkin şi Ursula intrară în salon. Focul ardea mocnit. El o privi şi se minună de delicateţea luminoasă a frumuseţii ei şi de ochii ei mari şi strălucitori. O privea de la distanţă, uimit în sinea lui, căci părea transfigurată în acea lumină.
L— Ce-ai făcut toată ziua? o întrebă el.
I — Am stat prin casă, zise ea. r Birkin o privi. Observă o schimbare la ea, dar părea distantă liiţă de el. Rămase izolată, înconjurată de un fel de strălucire. Amândoi stăteau tăcuţi în lumina blândă a lămpii. El simţi că ar trebui să plece, că n-ar fi trebuit să vină. Totuşi, nu se hotărâse nâ plece, deşi ştia că e de trop 46 din moment ce era absentă şi distantă.
| Apoi se auziră vocile celor doi copii strigând-o timid din Hpatele uşii, pe un ton domol, cu o timiditate exagerată:
I — Ursula! Ursula!
} Ea se ridică şi deschise uşa. Cei doi copii stăteau în prag, cu i ămăşile de noapte lungi şi chipuri angelice cu ochi mari. Pe moment, erau foarte cuminţi, jucând rolul perfect al celor doi i opii ascultători.
I — Nu ne duci la culcare? zise Billy şoptind tare.
46De prisos (fir.).
I — Vai, sunteţi chiar ca nişte îngeri în seara asta, spuse ea blând. Nu vreţi să veniţi şi să-i spuneţi noapte bună domnului Birkin?
Copiii intrară timizi în cameră, în picioarele goale. Chipul lui Hilly era lărgit de un rânjet, dar în ochii lui mari, albaştri, se vedea strădania de a fi ascultător. Dora, aruncând priviri pe furiş din spatele părului ei blond ca de borangic, rămase în urmă ca o micuţă driadă fără suflet.
Nu vreţi să-mi spuneţi noapte buni? întrebă Birki^j pe ■ voce care era straniu de blândă şi catifelată.
Dora se îndepărtă imediaţi plutind ca o. frunză ridicată de o boare de vânt.
Dar Billy înaintă domol, încet şi hotărât, ridi cându-şi gura strânsă, dând de înţeles că trebuie să fie sărutat, Ursula urmări buzele pline; şi strânse ale bărbatului iscare la atinseră uşor pe cele ale băiatului; Apoi Birkin îşi ridică
degeţel* şi atinse obrazul rotund, şi încrezător al băiatului cu o mişcai®
uşoară, plină de iubire. Nici unul dintre ei nu vorbea. Billy păreu angelic ca un heruvim sau ca un copil care făcea parte din corii I bisericii. Birkin era ca un înger înalt şi serios care privea. în jos, spre el.
-4— Nu vii să te sărute? interveni Ursula, adresându-i-se fetiţei, i Dar Dora se trase înapoi ca o micuţă driadă care nu vrea si fie atinsă. '
—Nu-i. spui noapte bună domnului Birkin? Du-te, te aşteaptă, zise Ursula.
Fetiţa nu făcu decât sâ se îndepărteze de el.
— Eşti o prostuţă, Dora, eşti o
