1 Umbra lui de pe malul iazului stătu nemişcată câteva clipe, după care se aplecă şi bâjbâi pe jos. Apoi din nou se auzi un sunet puternic şi o explozie de lumină strălucitoare, căci luna lucea din plin pe întinderea apei, trimiţând în toate părţile limbi de foc alb ;i periculos. Iute, ca nişte păsări albe, limbile de foc se împrăştia- l it roşiatice pe suprafaţa iazului, agitându-se într-o învălmăşeală zgomotoasă şi luptându-se cu valurile întunecate care căutau din râsputeri să-şi facă loc. Undele îndepărtate de lumină care se re- 1 răgeau păreau că se învălmăşesc la mal ca să-şi caute ieşirea, iar valurile de întuneric'pătrundeau greoi, alergând pe dedesubt i fttre mijloc. Dar în centru, în inima întregii mişcări, mai exista încă tremurul viu, incandescent, al lunii albe care încă nu fusese înfrântă, ca un corp alb de foc zvârcolindu-se, luptând, rămânând întreagă, neviolată. Părea că se reface cu o durere ciudată, violentă, şi într-un efort orb. Luna inviolabilă prindea puteri noi, reafirmându-se. Iar razele năvăleau ca nişte unde subţiri de lumină şi se reîntorceau către luna puternică ce tremura deasupra apei, lucind din nou triumfătoare.

Birkin stătea şi privea nemişcat până când iazul deveni aproape calm, iar luna fu aproape senină. Apoi, încântat de cele ce făcuse* căută alte pietre.

Ursula îi simţi tenacitatea invizibilă. Şi, îrj clipa următoare, fragmentele de lumină răspândite în urma exploziei îi acoperiră din nou chipul, orbind-o, după care, aproape imediat, urmă o altă lovitură. Luna sări albă şi explodă

în aer. Săgeţi de lumină strălucitoare se răspândiră pretutindeni îşi întunericul se furişă către centrul apei. Luna se ascunsese şi nu mai rămăsese decât un câmp de lumini şi umbre împrăştiate care alergau unele spre altele.

Umbre negre şi grele se întinseră peste locul unde se aflase inima lunii, acoperind-o în totalitate. Fragmentele albe tremurau în sus şi în jos, neştiind încotro s-o apuce, răsfirate şi strălucitoare pe întinderea apei, ca petalele unui trandafir pe care vântul le-a împrăştiat departe.

Şi din nou se întorceau tremurând către centru, căutându-şi calea, bâjbâind invidioase. Şi din nou totul fu redus la tăcere, în timp ce Birkin şi Ursula priveau. Apele loveau malul zgomotos. Birkin văzu luna recăpătându-şi puterile pe furiş; zări inima trandafirului care se închega viguros şi orb, chemându-şi înap™ fragmentele risipite, ademenindu-le acasă, pulsând într-un efort

de a le aduna. i rfttlj îndrăgostite 307

Dar el nu era mulţumit. Trebuia să continue, simţind o do* rinţă

nebunească. Luă pietre mari şi le aruncă una după jaltfl înspre centrul alb şi aprins al lunii, până când nu se mai auzaB nimic decât legănarea unui zgomot înfundat şi a unui iaz răscolit, fără lună, doar cu câteva fulguiri

răsfirate de lumină învălmăşita şi sclipind în întuneric fără nici o ţintă sau înţeles, într-un amalgam de umbre, ca un caleidoscop în alb şi negru aruncat la în* tâmplare. Noaptea întunecată ca o văgăună se legăna şi se prăbuşea cu zgomot, iar dinspre stăvilar veneau constant sunet o ascuţite şi disparate.

Unde de lumină apăreau ici şi acolo, lucinil chinuit printre umbre în depărtare, în locuri stranii, prin întunt' ricul care picura din sălciile de pe insulă. Birkin stătea, asculta ■ji era mulţumit.

Ursula era ameţită şi incapabilă să mai gândească. Se simţf;» de parcă ar fi fost aruncată la pământ şi se răspândea ca apa. Rămase în întuneric nemişcată şi istovită. Chiar şi acum era conştientă, fără să vadă, că în întuneric exista un mic tumult de lumini în reflux, un şuvoi care dansa tainic în cerc, sporind şl înaintând încontinuu. Formau o inimă din nou şi încă o datft începeau să prindă contur. Treptat, fragmentele se reuneau, se împingeau, se clătinau, dansau, dându-se înapoi cuprinse de panică, dar croindu-şi drum înapoi insistent, dând impresia că se îndepărtează după ce înaintau, dar strălucind tot timpul mal aproape, din ce în ce mai aproape de ţintă, în vreme ce şuvoiul de lumină creştea misterios, tot mai mare şi mai strălucitor pe măsură ce fiecare licăr se contopea cu întregul, până când un trandafir zdrenţuit, lună deformată şi destrămată, tremura din nou peste ape, reîntrupată, reînnoită, încercând să-şi potolească în cele din urmă

convulsiile şi să-şi revină în urma desfigurării §i a stării de agitaţie, şi să fie din nou întreagă, liniştită şi paşnică. I

Birkin păru că ezită puţin, stând lângă apă. Ursula se temea că va arunca din nou cu pietre în lună. Se strecură din locul ei, spunând:

—Nu mai da cu pietre în ea, te rog. t — De cât timp stai acolo?

I — Am văzut tot. Te rog să nu mai arunci cu pietre.

—Am vrut să văd dacă pot s-o alung de tot de pe iaz, spuse el.

— Da, zău că a fost groaznic. De ce urăşti

luna? Nu ţi-a făcut nici un rău, nu? r — Oare a

fost vorba de ură? zise el.

I Apoi ei păstrară tăcerea câteva minute.

I — Când te-ai întors? întrebă ea.

I — Azi.

— De ce n-ai

scris deloc? I —

N-am găsit nimic

de spus.

\ — De ce n-ai găsit nimic de spus?

—Nu ştiu. De ce nu sunt narcise acum?

1 — Nu ştiu.

Şi iarăşi urmă un nou val de tăcere. Ursula privi luna. Se Iurmase din nou, rotundă, şi tremura uşor.

—Ţi-a făcut bine dacă ai stat singur? îl întrebă ea.

—Poate. Nu-mi dau seama prea bine. Dar mi-a prins foarte bine. Tu ai făcut ceva important?

—Nu. Am privit Anglia şi mi-am zis că am terminat-o cu ea.

—De ce Anglia? o întrebă el surprins.

—Nu ştiu, aşa s-a întâmplat.

—Nu se pune problema naţiunilor. Franţa e mult mai rău.

—Da, ştiu. Mă săturasem de toate.

Merseră să se aşeze pe rădăcinile copacilor, în întuneric. Şi, în tăcere, el îşi aminti de frumuseţea ochilor ei care uneori se umpleau de lumină, ca primăvara, inundaţi de promisiuni minunate. Aşadar el îi spuse, încet şi cu greutate: — Există o lumină aurie în tine, pe care-aş vrea să mi-o oferi

§i mie.

Părea că se gândise la asta ceva timp.

Ea rămase surprinsă şi parcă voia să se

îndepărteze de el. Dar, totuşi, era încântată. —

Ce fel de lumină? întrebă ea.

Dar el era timid şi nu mai spuse nimic. Ocazia fu trecută cu vederea pe moment. Şi treptat un sentiment de tristeţe o copitei — Viaţa; mea e neîmplinită > spuse ea.

—Da, răspunse el scurt, nedorind să audă asta.

—Şi mă simt de parcă* nimeni n-o să mă iubească vreodată cu adevărat, adăugă ea.

Insă el nu răspunse.

— Crezi, nu-i aşa, zise ea încet, că nu vreau decât satisfacţii fizice? Nu e adevărat. Vreau să te pui în slujba spiriţului meu. ’fl —- Ştiu că asta vrei.

Ştiu că nu-ţi doreşti doar /iatisfacţli fizice. Dar vreau să-mi oferi spiritul tău — acea lumină auriu care e în tine, de care tu nu-ţi dai seama — oferă-mi-o mie. ■ După un moment de tăcere, ea răspunse: |