locul tău, spuse grăbind pasul. — O, e aşa

de groaznic! exclamă Winifred, aproape

frenett® El întinse mâna nervoasă şi

musculoasă şi prinse iepurele d: urechi,

îndepărtându-1 de Gudrun.

— E teribil de puternic! zise ea, pe un ton înaltj asfcuţit ca uri pescăruş, ciudat şî răzbunător.

Iepurele se ghemui în aer şi se destinse ca un arc. Chiâfleni I privelişte infernală. Gudrun văzu cum trupul lui Gerald H încordează şi ochii îi suht'orbiţi de furie.

— Ii cunosc eu pe de-alde ăştia mai de mult, spuse elS

Animalul lung şi demonic se avântă din nou şi se mtinse în aer de parcă

ar ft vrut să zboare, părând un dragon, apoi se strânseMln nou, incredibil de puternic şi de exploziv. Corpul lui. Gerald( concentţat de efort, vibra puternic. Apoi o furie subită, ascuţit n ca un pumnal, se înfipse în el,J^te ca fulgerul se dădu înapoi li, ca un şoim, cu mâna care-i era liberă lovi iepurele în ceafă, In acelaşi timp se. auzi ţipătul teribil şi nepământean al iepurelui, cu

o teamă de moarte. Şe mai zvârcoli o dată puternic, îi sfâşie Iul Gerald încheieturile şi mânecile într-un zbucium final, cu burt# strălucind albă de vârtejul labelor agitate, apoi Gerald îl învârti şi-l băgă, ,în cele din urmă, repede sub braţ, unde se ascunse, tremurând tot. Chipul lui Gerald era

luminat de un zâmbcţţfl ii Nici nu te-ai gândi că un iepure are o asemenea-putere, spuse el, 300 D.H. Lâ privind-o pe Gudrun.

Şi îi văzu ochii negri ca noaptea pe chipul ei palid, având o înfăţişare ca de pe altă lume. După agitaţia violentă, ţipătul!! ie» purelui :părea să-i fi sfâşiat vălul conştiinţei. El o pri$fjj| iar strălucirea albă, electrică a feţei sale spori.

I Nu prea-mi place de el, murmură Winifred. Nu-mi place I jg 1(1 de mult cum îmi place de Loozie. E de-a dreptul îngrozitor.

I Chipul lui Gudrun se lumină de un zâmbet, pe măsură ce-şi ■ivenea.

Ştia că se dăduse de gol.

Nu-i aşa că fac un zgomot

îngrozitor atunci când ţipă? I: spuse ea, cu o voce ascuţită, precum ţipătul unui pescăruş.

V— Teribil, adăugă el.

■— N-ar trebui să se zbată aşa când e scos afară, zise Winifred, Ihdnzând mâna şi atingând fricoasă iepurele care se ascundea sub hi uţul lui Gerald, stând nemişcat ca şi cum ar fi fost mort.

I — Nu e mort, nu, Gerald? întrebă ea.

I — Nu, n-ar trebui să fie, zise el.

[ — Ba da, ar trebui! strigă fata, cu o notă subtilă de amuza- [ ment. Apoi atinse iepurele cu mai multă încredere. Inima îi bate V aşa de tare. Nu-i aşa că-i caraghios? Zău că e.

I — Unde vrei să-I duc? întrebă Gerald.

I — In curticica verde, răspunse ea.

[ Gudrun îl privi pe Gerald cu nişte ochi ciudaţi, întunecaţi, I dilataţi de o înţelegere neomenească, aproape rugători, ca aceia | ai unei fiinţe care se află la mila lui şi care totuşi, nu în ultimul I rând, îi este egală. Nu ştia ce să-i spună. Simţea şi el aceeaşi înţe■ legere diabolică. Şi avea sentimentul că

trebuie să spună ceva ca I să o ascundă. Nervii săi erau pătrunşi de energia unui fulger, iar I ea părea un recipient maleabil al focului său magic, alb şi hidos.

■ Gerald nu era prea sigur şi îl încerca un sentiment de teamă.

— Te-a rănit? întrebă el.

— Nu, răspunse ea. Wfttiei îndrăgostite

}OI

— E o sălbăticiune fără suflet, zise el, întorcându-şi faţa. Ajunseră în curticica închisă de ziduri vechi din cărămidă, în I crăpăturile cărgra crescuseră flori agăţătoare. Iarba moale, sub- I ţire şi îmbătrânită acoperea curtea ca un covor neted, iar cerul f era senin. Iepurele stătea ghemuit fără

să se mişte, iar Gudrun îl 1 urmărea cu o uşoară groază.

— De ce nu se mişcă? zise ea.

— E speriat, răspunse Gerald.

Gudrun îşi înălţă privirea spre el şi faţa albă se contrai IA într-un zâmbet uşor sinistru.

—Nu-i aşa că e un prostuţl exclamă ea. E un mare prostăiuti Ironia răzbunătoare din vocea ei îl făcu pe Gerald să se în fum re.

Aruncându-i o privire drept în ochi, ea-şi dezvălui din urni înţelegerea aceea sarcastică şi teribilă. Erau parcă aliaţi, fapt care ! dezgusta pe amândoi, căci erau implicaţi într-un mister neplăcut,

— Câte zgârieturi ai? o întrebă el, arătându-i antebraţul

puternic, cu pielea albă şi sfâşiat de răni sângerânde. —

Ce

groaznic! exclamă ea, îmbujorându-se la priveliştea aceea

sinistră. Ale mele nici nu se compară cu astea. îşi ridică braţul şi-i arătă o tăietură adâncă, roşie, de-a Hifflglil cărnii albe,

mătăsoase.

—Ce împeliţat! exclamă el.

Dar i se părea că o cunoscuse datorită crestăturii lungi şi roşii de-a lungul antebraţului ei, atât de mătăsos şi de moale. Nu voia să o atingă. Ar fi trebuit să-şi impună acest lucru, în mod deliberat. Tăietura lungă, roşie şi superficială părea crestată In propriul lui creier, sfâşiindu-i suprafaţa conştiinţei sale supreme şi făcând loc subconştientului etern, un eter roşu şi de iieînţelel aflat dincolo de orice înţelegere, în inconştientul de nepătruns,4

— Nu te doare foarte tare, nu? O întrebă el cu solicitudini® — Deloc, răspunse ea.

Şi, deodată, iepurele, care stătuse ghemuit de parcă era o floare, atât de nemişcat şi moale, se trezi la viaţă. începu să dea roat ft curţii, ca un glonţ

slobozit dintr-o puşcă, învârtindu-se ca un meteorit cu blană, într-un cerc ameţitor ce părea să le învăluie minţile. Şedeau cu toţii uimiţi, zâmbind straniu, căci iepurele părea sâ asculte de vreo incantaţie necunoscută. Se rotea încontinuu pe iarbă, în jurul pereţilor vechi, din cărămidă, ca o vijelie.

Şi apoi, brusc, se potoli şi se tupilă în iarbă, rămânând gândi 302