înainte de a putea fi Hţâţat fizic. CAPITOLUL XVIII IEPURELE

I GUDRUN ŞTIA CĂ PENTRU EA era un lucru hotărâtor dacă se ducea la Shortlands. Ştia că asta era echivalent cu a-1 accepta pe Clerald Crich ca amant. Şi, deşi oscila, pentru că nu-i plăcea lituaţia, totuşi era conştientă că

va merge mai departe. Ezita. îşi Ijţunea, chinuită de amintirea palmei şi a sărutului, „La urma urmelor, ce însemnătate are? Ce înseamnă un sărut? Ce contează chiar şi o palmă? E ca o clipă care trece fugitiv. Pot să mă duc la Shortlands pentru un timp, înainte să plec de aici, chiar şi numai ca să văd cum e acolo.” Căci avea o curiozitate nepotolită să vadă şi să cunoască totul.

Mai voia să ştie cum era Winifred ca persoană. Când o auzise pe copilă

strigând de pe vapor în noapte, simţise că exista un fel de legătură

misterioasă între ele. Himii îndrăgostite ÎŞI

[ Gudrun discută cu domnul Crich în bibliotecă. Ap°i el trimise după fiica lui, care veni însoţită de M ademoiselle.

— Winnie, aceasta e domnişoara Brangwen, care o să liibfl amabilitatea să

te ajute să faci schiţe şi să modelezi animalei# tale, spuse tatăl.

Copila o privi pe Gudrun o clipă cu interes înainte de a veni mai aproape, cu capul în jos, ca să dea mâna cu ea. Sub reţine i ei copilăroasă a lui Winifred existau un sânge rece şi o indiferenţi totală, un fel de duritate necontrolată.

— Bună ziua, spuse fata, fără să-şi ridice chipul.

— Bună ziua, zise Gudrun.

Apoi Winnifred se dădu la o parte şi Gudrun îi fu prezentam lui Mademoiselle.

—Aţi prins o zi minunată pentru plimbare, spuifl Mademoiselle, cu entuziasm.

— Foarte frumoasă, zise Gudrun.

Winifred urmărea scena de la distanţă. Era parcă amuzaţii dar destul de nesigură în ceea ce-o privea pe această nouă pei soană. Vedea atât de multe persoane noi şi atât de puţine caie deveneau reale pentru ea.

Mademoiselle nu intra la socoteala, copila nu făcea decât să o tolereze, cu calm şi uşurinţă, acceptări- du-i autoritatea slabă cu un uşor dispreţ, ascultătoare, cu o aroganţă copilăroasă, plină de indiferenţă.

— Ei bine, Winifred, spuse tatăl, nu te bucuri de venire i* domnişoarei Brangwen? Sculptează animale şi păsări în lemn ■ lut, despre care scriu londonezii în ziare şi le laudă în modul cel mai frumos cu putinţă.

Winifred zâmbi uşor.

— Cine ţi-a spus, tăticule? întrebă ea.

— Cine mi-a spus? Hermione mi-a spus, şi Rupert Birkin. '■

—Ii cunoaşteţi? o întrebă Winifred pe Gudrun, întorcândtt- se către ea, uşor provocator.

— Da, răspunse Gudrun.

Winifred îşi schimbă puţin atitudinea. Fusese gata să o accepte pe Gudrun ca pe un fel de servitoare. Acum îşi dădea seama că erau menite să se întâlnească în calitate de prietene. Era destul de bucuroasă. Erau atât de mulţi subalterni în jurul ei pe care-i tolera cu o absolută bună dispoziţie.

■ Gudrun era foarte calmă. Nici ea nu prea lua aceste lucruri în ieuios. O

persoană nouă trezea în ea un interes de-a dreptul impresionant. Totuşi, Winifred era un copil detaşat, ironic, care

| nu se ataşa de nimeni niciodată. Gudrun o plăcea şi era incitată i)t prezenţa ei. Primele întâlniri se desfăşurară Cu un fel de stângăcie umilitoare. Nici Winifred şi nici profesoara ei nu aveau ' hi ca amabilitate mondenă.

IDar destul de curând se întâlniră într-un fel de lume iluzorie.

IWinifred nu-i lua în seamă pe oameni dacă nu erau asemeni ei, jucăuşi şi uşor ironici. Nu accepta altceva în afară de o lume amuzantă, iar persoanele serioase din viaţa ei erau înlocuite de animalele de companie pe care le avea.

Asupra lor îşi revărsa, aproape ironie, afecţiunea şi spiritul de tovărăşie.

Restul tmmenilor era acceptat cu o uşoară indiferenţă şi plictiseală.

■ Avea un câine pechinez pe care-1 chema Looloo şi pe care-1 Iubea.

I— Hai Să-l desenăm pe Looloo, zise Gudrun, să vedem dacă putem să-i redăm înfăţişarea lui tipică, vrei?

■ — Drăguţule! strigă Winifred, repezindu-se la câinele care .itâtea cu o tristeţe contemplativă în faţa şemineului şi-i sărută (f un tea proieminentă.

Drăguţul meu, nu vrei să te desenăm? Nu vrea să-i deseneze mămica lui portretul? După care chicoti Inicuroasă şi, întorcându-se către Gudrun, spuse: O, hai să-l desenăm!

IMerseră să facă rost de creioane şi hârtie şi se pregătiră.

I— Frumosule, strigă Winifred îmbrăţişându-şi câinele, stai cuminte până

când mămica îţi face portretul.

■ Câinele se uită în sus la ea cu resemnare; tristă, cu^ochii mari, proeminenţi; Fata îl sărută cu patos şi spuse:

■— Mă întreb cum va arăta desenul meu. Sigur o ,#ă fie groaznic!

IIn timp ce desena, chicotea în sinea ei şi uneori izbucnea într-o exclamaţie.

■ ■— O, drăguţule, eşti atât de frumos!

I Şi din nou chicotea şi -se repezea să-şi îmbrăţişeze câinele, cerându-i iertare ca şi când i-ar fi adus vreo jignire subtilă.

Acesta stătea tot timpul cu o atitudine de resemnare şi irascibili tate de secole pe chipul său întunecat, moale ca o catifea ha desena încet, cu o concentrare în privire, cu capul într-o pari* ■ într-o linişte desăvârşită. Părea că pune în aplicare vraja vreunii) descântec. Deodată termină. Se uită la câine şi apoi la destm, după care strigă cu o adevărată durere faţă de câine şi în actlaşl timp cu o exaltare răutăcioasă:

—Frumosule, ce ţi-am făcut!

Duse hârtia până aproape de câine şi i-o puse sub nas. Acesta îşi întoarse capul supărat şi chinuit, iar fata îi sărută impuliiv fruntea proeminentă ca de catifea.

—- E un prostănac drăgăstos! Uitaţi-vă la portretul lui, dr.i guţul, uitaţi-vă la portretul pe care i l-a făcut mămica lui. i

Fata se uită la desen şi chicoti. Apoi, sărutând încă o dat! câinele, se ridică

şi se îndreptă serioasă către Gudrun, oferind» 1 desenul.

Era o mică schiţă grotescă a unui animăluţ grotesc,Jatât de răutăcios şi comic, încât un zâmbet mic şi involuntar apăru ptj chipul Iui Gudrun. Lângă