E, — Atunci să-mi spui dacă ne ciocnim de ceva, replică ea, cu vocea aceea a ei înceată, ştearsă, de pură intimitate.
I — Luminile or să ne arate, spuse el.
Aşa că pluteau aproape fără să se mişte, în tăcere. El îşi dorea tăcerea, pură şi întreagă. Ea era însă neliniştită, aşteptând un cuvânt, o vorbă de îmbărbătare. I — N-o să-ţi simtă nimeni lipsa? întrebă ea, nerăbădătoare să vorbească.
' — Să-mi simtă lipsa? repetă el, ca un ecou. Nu! De ce? r — Mă întrebam dacă n-o să te caute cineva.
P — De ce m-ar căuta? Apoi însă îşi aduse aminte că trebuie să fie manierat. Dar poate dumneata vrei să te întorci, spuse el, cu o voce schimbată.
— Nu, nu vreau să mă întorc,
răspunse ea. Nu, te asigur că nu.
— Eşti sigură că asta vrei?
— Perfect sigură.
Şi din nou tăcură. Vaporaşul zumzăia şi pufăia, iar cineva cânta. Apoi, ca şi cum noaptea s-ar fi sfărâmat, se auzi brusc un strigăt puternic, ţipete amestecate, care tulburau suprafaţa apei, şi zgomotul infernal al zbaturilor care se roteau invers, agitându-se violent.
Gerald se ridică, iar Gudrun îl privi temătoare.
— E cineva în apă, spuse el supărat şi disperat, străduindu-se să vadă
dincolo de întuneric. Poţi să vâsleşti până acolo? '— Unde, până la vaporaş? întrebă Gudrun, cuprinsă iii panică şi nervozitate.
— Da.
— Să-mi spui dacă nu mă îndrept unde
trebuie, zise eaj agitându-se febril.
fl
—
Mergi foarte bine, zise el, iar canoea se
îndreptă repeddl înainte.
Ţipetele şi zgomotele continuară, răsunând teribil în întuneric, deasupra apei.
— Oare nu aşa trebuia să se întâmple? întrebă Gudrun cu oi ironie profundă, plină de nemulţumire.
Dar el nici nu auzea, iar ea întoarse capul şi privi peste umăpj ca să vadă
încotro merge. Deasupra apei pe jumătate întunecate se răspândea o salbă
încântătoare de lumini legănate, deci vaporaşul nu părea să fie prea departe, căci îşi balansa luminile în noaptea care se lăsa. Gudrun vâslea cât de tare putea, dar acum, că era vorba de o chestiune serioasă, părea nesigură şi neîndemânatică atunci când lovea apa şi îi era greu să vâslească! repede. Se uită la chipul lui. Gerald stătea cu privirea aţintită în întuneric, foarte concentrat, alert, distant şi impasibil. Gudrunl îşi simţea inima cât un purice şi simţea că moare. „Bineînţeles câ nimeni nu s-a înecat”, îşi spuse ea.
„Desigur că asta nu se va întâmpla. Ar fi prea extravagant şi senzaţional.”
Dar inima i se împietrise din cauza chipului lui impersonal şi dur. Părea că
trebuia să fie prezent, în mod firesc, acolo unde se întâmpla vreoi nenorocire; devenise din nou el însuşi.
Apoi se auzi vocea unui copil, ţipătul
ascuţit şi pătrunzător al unei fete: — Di
— Di —- Di — Di — Oh, Di — Oh, Di —
Oh, Di! d Gudrun simţi că-i îngheaţă
sângele în vene.
— E Diana, ea este sigur, mormăi Gerald. Maimuţica asta mică trebuia să
pună ea la cale nişte şotii. 226D.H. LawrenM
I Şi se uită din nou la vâsle, căci i se părea că barca nu ((militează destul de repede. Tensiunea asta nervoasă o făcea pe {iialrun şi mai neîndemânatică
la vâslit. Se străduia din f (‘.puteri. Totuşi, vocile se mai auzeau chemând şi răspunzând. U Unde? Unde? Aici — ăsta-i locul. Care? Nu -b- Nu-u-u, Iii ur să fie! Aici, aicil
K Bărcile se îndreptau repede din toate direcţiile către acel loc; felinarele colorate se vedeau clătinându-se aproape de suprafaţa lai ului şi dârele de lumină se legănau în urma lor, într-o mişcare rapidă şi neregulată. Vaporul pufăi din nou dintr-un motiv hfţ(tiut.
Barca lui Gudrun înainta repede, cu felinarele slntinându-se în spatele lui Gerald.
I
