părea să se prăbuşească împreună cu tatăl său, iar părţile* păreau gata să se desprindă într-o descompunere groaznieft, Gerald se simţea de parcă ar fi fost părăsit la bordul unui vas cart* se scufunda sub picioarele lui, că era responsabil de o navă dare era pe punctul de a se dezmembra.

Ştia că tot timpul se luptase să smulgă cadrul care înrămaljviaţu şi să-l facă bucăţi. Iar acum, având în suflet ceva din groaz'J unul copil stricător, se văzu pe punctul de a fi martor .la propriajw» distrugere. Şi în timpul ultimelor luni, sub influenţa morţiij în urma discuţiilor cu Birkin şi dominat de fiinţa pătrunzătparf a lui Gudrun, îşi pierduse complet acea certitudine mecanică; care îl ajutase să iasă victorios. Câteodată era cuprins de valuri de uni împotriva iui Birkin, a lui Gudrun şi a tuturor celorlalţi. Voia să se întoarcă la conservatorismul cel mai consecvent, către cei mai plictisitori dintre oamenii convenţionali. Voia să se întoarcă ia torysmul cel mai strict, dar dorinţa nu dura suficient cât săf| facâ să treacă la fapte. D.H. Lawr^M

I în timpul copilăriei şi al adolescenţei, îşi dorise un fel de iilbnticie. Idealul său în viaţă era epoca lui Homer, când un ■trhjt era conducătorul unei armate de eroi sau îşi petrecea anii ffiir o minunată Odisee 223. Detesta fără

remuşcări împrejurările propriei sale vieţi într-atât de mult încât nu observase niciodată iu adevărat oraşul Beldover şi valea minieră. îşi întorsese cu [ffitul faţa de la regiunea minieră înnegrită care se întindea departe, dincolo de Shortlands, şi se întoarse cu totul către flmpia şi pădurea aflată dincolo de Willey Water. Era adevărat |l fornăitul şi zumzăitul minelor de cărbune putea fi întotdeauna Hulit la Shortlands. Dar din cea mai fragedă pruncie, Gerald nu ■eordase deloc atenţie acestui fapt. Ignorase întreaga mare industrială care se avânta în valuri înnegrite de cărbune ce se ijmrgeau de împrejurimile casei sale. Lumea era o adevărată junglă unde vânai, înnoptai şi călăreai. Gerald se revoltă împotriva oricărei autorităţi.

Viaţa era o stare în care libertatea sălbatică domina.

I Apoi fusese trimis la şcoală, ceea ce pentru el era echivalent IU moartea.

Refuză să meargă la Oxford, alegând o universitate girmană. Petrecuse ceva timp în Bonn, Berlin şi Frankfurt. Acolo mintea îi fu stârnită de o curiozitate.

Voia să vadă şi să cunoască, într-o manieră ciudată şi obiectivă, de parcă

totul ar fi fost un amuzament. Apoi avusese dorinţa să treacă prin experienţa războiului, după care călătorise în regiunile sălbatice şire îl atrăseseră atât de mult. r Rezultatul a fost că a descoperit că omenirea era la fel pretutindeni, iar pentru o minte ca a lui, curioasă şi rece, srtlbaticul era mai plictisitor, mai puţin interesant decât un european. Aşa că deveni interesat de diverse teorii sociologice şi idei reformatoare. Dar niciodată nu fuseseră

mai mult decâf nişte concepte superficiale sau un amuzament mental.

Interesul lor stătea în principal în reacţia împotriva ordinii pozitive, o reacţie distrugătoare. în cele din urmă, descoperi adevărata aventură în minele (I#

cărbuni. Tatăl său îl rugă să-l ajute la firmă. Gerald studiaţii ştiinţa minelor, dar nu-1 interesase niciodată. Acum, brusc, cu uit fel de exaltare, devenea stăpânul lumii. în conştiinţa lui se imprimase în mod fotografic marea indus® trie. Deodată era ceva real, iar el deveni o parte din ea. DflM

lungul văii se întindea calea ferată minieră care lega minele întie ele. Pe şina căii ferate alergau trenurile, trenuri scurte cu vagofl ne I iinei îndrăgostite 77

ticsite, altele lungi, cu vagoane goale, fiecare purtând literei# mari şi albe:

„C.B.& Co ” 224 .

Aceste litere albe de pe vagoane pe care le văzuse din fragezi pruncie, dar pe care avea impresia că nu le-ar fi văzut niciodatfl, erau atât de familiare şi le ignora atât de mult. Acum, în sfârşit, Îşi vedea propriul nume scris pe perete. Acum avea viziunea puterii, Atât de multe vagoane care-i purtau numele străbăteau întreaga ţară. Le văzu când intra în Londra cu trenul, le

vedea în Dover. Intr-atât de mult se extinsese puterea sa. Se uita la Beldovf r, la Selby, la Whatmore, la Lethley Bank, la marile sate miniere care erau cu totul dependente de minele sale. Erau hidoase şi sordidul pe tot parcursul copilăriei sale fuseseră ca nişte răni ale conştiinţei sale. Iar acum le observa cu mândrie. Patru oraşe noi, vulgafM precum şi multe alte cătune industriale, urâte, depindeau acum de el. Vedea şuvoiul de mineri care curgea dinspre mine de-a lungul şoselelor la sfârşitul amiezei, mii de oameni negricioşi, cumva diformi, cu guri roşii, mişcându-se toţi, supuşi voinţei lui. Vineri seara trecea încet cu maşina prin mica piaţă din Beldover, printr-o masă compactă de oameni care-şi făceau cumpărăturile şi plăţile săptămânale. Erau toţi în subordinea lui. Erau urâţi şi necivilizaj i, dar erau instrumentele lui. El era dumnezeul maşinii. îi făceau loc să treacă cu maşina în mod automat şi încet.

Lui nu-i păsa dacă-i făceau loc cu entuziasm sau plini de ură, Nu-i păsa ce gândeau despre el. Viziunea sa se cristalizase subit.

22392 Poemele antice greceşti Iliada şi Odiseea se presupune că au fost scrise de către poetul orb Homer, deşi există puţine dovezi care susţin MCeastă teorie.

224Probabil Crich Barber şi Compania. Minele de cărbune locale din Eastwood, în Nottinghamshire, locul natal al lui Lawrence, erau în proprietatea lui Barber Walker şi Compania.

Deodată percepea omenirea ca pe un instrument. Se discutase

Iirea mult de umanitarism, despre suferinţe şi sentimente. Era ri- iiicpL

Suferinţele şi sentimentele oamenilor nu contau câtuşi de puţin. Erau simple aspecte, ca vremea. Ceea ce conta era faptul Cfl indivizii puteau fi percepuţi ca nişte instrumente. Te gândeşti Iu un om ca la un cuţit: taie bine? Nimic altceva nu mai conta.

L Orice lucru din lumea asta are o funcţie şi e considerat bun ■RU prost în măsura în care o îndeplineşte mai mult sau mai puţin perfect. Era vorba de un miner bun? Atunci era asigurat. Era vorba de un director bun? Asta era suficient. Gerald însuşi, care era responsabil de toată această industrie, era oare un director bun? Dacă era aşa, îşi împlinise viaţa. Restul era secundar.

Minele se aflau acolo; erau vechi. Resursele erau pe sfârşite, uşa că nu mai merita să exploateze filoanele. Se discuta despre închiderea a două mine. In acest moment îşi făcu Gerald apariţia Ia locul faptei.

Privise în jur. In faţa lui se aşterneau minele. Erau vechi, primitive. Erau ca nişte lei bătrâni care nu mai sunt buni de nimic. Se uită din nou. Puah!

Minele nu erau altceva decât eforturile .Itângace ale unor minţi decăzute.

Iată-le acolo, zăcând ca nişte opere eşuate ale unor minţi slab pregătite.

Imaginea lor trebuia Ştearsă. îşi purifică mintea de acea imagine şi se gândi doar la cărbunele din subteran. Oare cât se afla acolo?

Era destul cărbune. Vechile utilaje nu-1 puteau extrage, atâta tot. Atunci acestea ar trebui să fie eliminate. Cărbunele zăcea acolo în filoane, chiar dacă

acestea erau subţiate. Zăcea acolo ca o materie inertă, aşa cum zăcuse dintotdeauna, de la începutul timpului, supusă voinţei omului. Voinţa era factorul determinant.

Omul era zeul-zeilor pe pământ. Mintea sa era aservită voinţei. Voinţa omului era unicul absolut.

Şi menirea voinţei sale era să subjuge Materia în folosul omului.

Subjugarea însăşi era scopul, iar lupta însemna totul, pe când roadele victoriei erau pur şi simplu nişte rezultate. Nu de dragul banilor preluase Gerald minele. Nu-i păsa de bani în primul rând.

Nu era nici ostentativ şi nici nu afişa lux, aşa cum nici nu-i păsa de poziţia socială care nu era principala sa grijă. Hpriei îndrăgostite m

Ceea ce-şi dorea era împlinirea pură a propriei sale voinţe in 1 lupta cu natura. Iar voinţa sa acum era să scoată cărbunele din 1 subteran într-un mod profitabil. Profitul era doar condiţia vii fi h 1 riei, dar victoria în sine consta în fapta măreaţă pe care urmii

■sil

o săvârşească. Vibra de entuziasm înaintea provocării. Se ducea I în fiecare zi în mine, Ie examina, făcea teste, consulta experţi ţi 1 treptat luă totul sub control, precum un general care iii 1 întocmeşte planul de bătălie.

Apoi mai exista şi necesitatea unei idei inovatoare. Minela I erau conduse după un sistem vechi, după o idee primitivă. Planul I iniţial fusese să obţină

pe atât de mulţi bani din subteran înctit să-i facă pe proprietari îndeajuns de bogaţi, să le asigure mun- j citorilor salarii îndestulătoare şi condiţii bune, precum şi să con* ! tribuie la bunăstarea ţării în ansamblu. Tatăl lui Gerald, care I reprezenta cea de-a doua generaţie, beneficiind de o avere frumu- ]

şică, se gândise numai la oameni. Pentru el, minele erau în speB cial nişte câmpii uriaşe care produc pâine şi asigură suficient j belşug pentru sutele de oameni care trăiau de pe urma lor. Trăise I şi muncise din greu împreună

cu ceilalţi coproprietari ca să le asi-^fl gure oamenilor un trai decent. Iar oamenii beneficiaseră şi ei în ■ stilul lor. Erau puţini săraci, ca şi puţini nevoiaşi. Era belşug penJ® tru că minele erau profitabile şi uşor de exploatat. Pe atunci, I minerii, descoperind că sunt mai bogaţi decât s-ar fi aşteptat, s-au ■ simţit bucuroşi şi triumfători. S-au văzut înstăriţi şi sau felicitat I pentru bunăstarea lor; îşi aminteau cum taţii lor suferiseră de ■

foame şi li se părea că veniseră timpuri mai bune. Le erau înda- '■ toraţi celorlalţi, deschizătorilor de drumuri, noilor proprietari fl care deschiseseră

minele şi dăduseră curs acestui şuvoi de bogăţie. ■

Dar omul nu e niciodată mulţumit şi astfel minerii, de la re- ■ cunoştinţa faţă de proprietari, trecuseră la o atitudine refractară.® Prosperitatea lor scăzuse pe măsură ce cunoştinţele avansau şi I voiau mai mult. De ce trebuiau să fie stăpânii peste măsură de 1 bogaţi?

Pe când Gerald era copil, avusese loc o criză în urma căreia I Federaţia Patronilor închise minele pentru că muncitorii nu vo-1 iau să accepte reducerile de salarii. Această închidere a minelor I

| |j fusese impusă şi lui Thomas Crich. Pentru că era membru al

■Federaţiei, onoarea îl obligase să închidă minele împotriva voin- |r 1

oamenilor săi. El, tatăl, patriarhul, era obligat să îi lipsească |îe fiii şi pe oamenii săi de mijloacele de existenţă. El, omul bogat, care avea slabe şanse să intre în Rai din cauza averii sale, irrbuia să se întoarcă acum împotriva celor săraci, împotriva Iţelor care erau mai aproape de Hristos decât el

însuşi, cei care Brâu umili, dispreţuiţi şi mai aproape de perfecţiune, cei care reruu viteji şi nobili prin munca lor, deci lor trebuia să le spună: |„Nu veţi mai munci, deci nu veţi mai mânca pâine!”51