fărâmă de viaţă şi-i lăsau numai o rămăşiţă de conştiinţă. Din el în ce mai des, o tăcere se aştemea asupra lui, ceea ce-1 făcu să

fie din ce în ce mai puţin conştient de lucrurile din jurul său. Durge rea părea să-l acapareze întru totul. Ştia că se află acolo. Ştia £ n va veni din nou. Era ca ceva care se furişa către el în întuneridl Iar el nu avea puterea sau voinţa să o descopere şi să afle ce este, Durerea rămase acolo în întuneric, o durere insuportabil® sfâşiindu-1 din când în când şi apoi încetând. Şi când îl sfâşia, ghemuia într-o supunere tăcută, iar când îl părăsea din nou, el refuza să se mai gândească la ea. Era învăluită de întuneric, rămânea în necunoscut.

Deci, niciodată nu-i recunoştea existen* ţa, o aşeza doar într-un colţ al sufletului său, unde se strânseseră toate temerile neexprimate vreodată şi toate secretele. In rest, avea dureri, îi treceau, nu mai conta. Chiar îl stimulau, îl incitau, Dar, treptat, îi puseră stăpânire pe viaţă. încetul cu încetul, îi scurseră toate puterile, îl făcură să sângereze în întuneric, îl stoarseră de vlagă şi-l atraseră înspre întunecime. Şi în acest amurg al vieţii, puţine lucruri mai erau vizibile pentru el. Aface* rile, slujba pe care-o avea, toate dispăruseră cu totul. Interesele sociale se disipaseră ca şi cum nici nu existaseră vreodată. Chiafl şi familia sa îi devenise străină. Nu-şi mai aducea aminte decât vag, într-un ungher uitat al sufletului, că acesta sau celălalt era copilul lui. Dar asta era de domeniul trecutului şi nu avea o importanţă

esenţială. Trebuia să facă un efort ca să-şi aducă aminte care e legătura lor cu el. Chiar şi soţia sa încetase să mai existe pentru el. Ea era chiar ca o negură, ca durerea dinlăuntrul lui. Printr-o asociere ciudată, întunecimea care includea durerea şi întunecimea care-o învăluia pe soţia sa erau identice. Toate gândurile şi ideile lui deveniseră vagi şi înceţoşate, căci acum soţia sa şi durerea epuizantă constituiau aceeaşi putere întunecată şi secretă

de care se lovea şi pe care o evita tot timpul. Nu gonea niciodată groaza afară din vizuina aflată înlăuntrul său. Ştia numai că e un loc întunecos şi ceva anume sălăşluia în acel întuneric care din când în când ieşea la iveală

şi-l frământa. Dar nu îndrăznea să pătrundă până acolo şi să scoată bestia la lumină. Prefera mai degrabă să-i ignore prezenţa. Numai că, într-un

2.68

D.H. LawrtM

| |el abia ştiut, groaza era una şi acdeaşi eu soţia lui, ea era cea I iare-1

nimicea, era durerea, distrugerea, o întunecime care. ld I Unifica pe amândouă.

I îşi vedea doar rar soţia. Stătea în camera ei. Doar din când în | când trecea pfe la dl^&uîtapul întins înainte şir cu o voce joasă şi autoritară, # întreba cum şe simte. Iar el îi răspundea aşa cum obişnuise timp de mai bine de treizeci de ani: 7,El bine, nu cred 1 i mă simt mâi rău, dragă”. Dar era înfricoşat de ea;'în ciuda I nbiceiului acestuia-sub care se ascundea, era înspăimântat până aproape de graniţa morţii.

I" Dar toată viaţa fusese la fel de constant în comportarea, sa şi nu cedase niciodată; Chiar şi acum când era pe moarte, nu avea ie gând să cedeze, însă

nu ştia ce sentimente nutreşte faţă de ea. Toată viaţa spusese: „Biata Christiana, are o fire atât de dură.1”' ICu o voinţă de nezdruncinat îşi menţinuse această poziţie faţă de «u, mila luase locul ostilităţii sale, mila*

fusese scutul şi refugiul iftu, o armă care nu dădea greş. Şi> totuşi^ în conştiinţa lui o ■compătimea, căci avea o fire atât1 de violentă şi de nestatornică. I Dar acum smila pe care o simţea, la fel ca şi viaţa, se subţia, Iar teama, aproape de limita groazei, prindea contur. Dar înainte ca scutul milei sale să fie sfărâmat, el va muri ea o insectă cu 1 urapacea spartă.

Aceasta era resursa lui finală. Ceilalţi, vor continua* să trăiască şi să

cunoască moartea vie şi haosul de deznădejde care urmează. Dar nu el. Nu recunoştea că moartea e victorioasă.

p Fusese atât de constant în comportament, atât de constant în mila lui şi în iubirea faţă de aproapele său. Poate că îşi iubise aproapele chiar mai mult decât pe el însuşi ceea ce este mai presus decât porunca biblică. întotdeauna această' flacără âi irsese în stfflet.fsusţinându-l’în tot ceea ce făcuse şi ajutând la bunăstarea oameniloiî Avea mulţi muncitori în subordine, era un mare proprietar de mine şi niciodată nu uitase în sufletul său că în faţa lui Hristos era totuna cu angajaţii săi; Ba mai mulc.dhiar, se simţise inferior faţă

de ei, ca şi cum, prin sărăcie şi muncă, ei erau mai âproape de Dumnezeu decât el. întotdeauna avusese credinţa neîmpărtăşită că muncitorii săi, minerii,'erau cei care ffim'i îndrăgostite x6§

ţineau în mâinile lor cheia izbăvirii. Ca să ajungă^ai aproape da Dumnezeu, trebuia să fie mai aproape de mineri, iar viaţa (■ trebuia să graviteze în jurul lor. Fără s-o ştie, ei erau «idolii siu, manifestarea lui Dumnezeu. 1 Prin ei, el venera divijiitateŞiSupu* rioară, măreaţă, plină de compasiune şi iraţională

din oameni. |

' fŞi în tot acest timp, soţia lui i se opusese ca unul dintre mai ii demoni din iad. într-un fel ciudat, ca o pasăre de pradă,; cu.fru museţea fascinantă şi indiferenţa unui şoim, se izbise de? gratiilu bunătăţii sale şi, ea un vultur în colivie, se cufundase îni tăcere, Prin forţa împrejurărilor şi deoarece toată

lumea se unise în ap fel încât-colivia să nu poată fi distrusă şi pentru că ş|

fusege ,mai puternic decât ea, o ţinuse prizonieră. Iarfaptul 'că era prizonieri» luij pasiţmea pe care. o simţea pentru ea întotdeauna rămăsese lt fel de profundă ca şi moartea. O iubise, dintotdeauna, o iubişi profund. în colivie nu i se refuza nimic, i se permitea orice» J

Dar ea aproape că înnebunise. Datorită firii’ei nesupuse şi arogante* nu suporta umilinţa bunătăţii blânde, aproape înduioşătoare cu care soţul ei.îi>-trata pe toţi. Nu fusese, dezamăgit da cei. săraci. Ştia că cei mai răi dintre ei veneau şid linguşeau, plângându-i pe umăr; din fericire;; majoritatea erau ;njul| prea orgolioşi Ca să-i ceară cevă, mult prea independenţi ca să-i bată la uşă. Dar în Beldover, ca.şi peste tot, existau oameni plângăreţi,, dei soi rău, ca nişte paraziţi, care veneau în genunchi sâ cerşească pomană şi să se hrănească din trupul viu al gloatei. ca„nişte, păduchi. Creierul Christianei Crich era învăluit de un fel de fogJ când vedea alte femei cu chip palid, în nişte haine negre şi sără-l căcioase, Menind pe furiş şi înaintând lugubru pe alee pânăl ajungeau în faţa uşii. Voia să asmuţă

câinii pe ele. „Rip! Ringl Ranger! Pe ele! Alungaţi-le»!;* Dar Crowther, majordomul, cajşi restul servitorilor, era omul domnului Crich- Totuşi^

când şoţuljei era pleca®,'’se năpustea ca o lupoaică asupra cerşetorilor care se târau în faţa ei: „Ce mai vreţi? N-aveţi ce căuta aici; Plecaţi de.] pe alee: Simpson, goneşte-le şi nu mai lăsa şi alţii să treacă de poartă!”

Servitorii

trebuiau

să-i

dea

ascultare. Iar ea stătea şi se uita cu o

privire ca a unui<uliu, în timp ce

portarul,: încurcat şi;sţângaci,

2.70

P.hir Lawrsimtl

iialunga pe oamenii aceia lugubri de pe alee, ca pe nişte păsări ffl# i urt:e care o luau la goană în faţa lui.

I 1 )ar aflaseră de la portar când îl puteau găsi pe domnul Crich |i veneau atunci. De câte ori, în primii ani, nu bătuse Crowther Uf or la uşă:

— E o persoană care vrea să vă vadă, domnule.

Cum se numeşte?

— Grocock,

domnule. Ce

vrea?

| întrebarea era pe jumătate plină de nerăbdare, pe jumătate mulţumită. Ii plăcea să audă că lumea apela la generozitatea lui. BwIn legătură cu un copil, domnule.

I — Condu-i în bibliotecă şi spune-le că n-ar trebui să vină după ora unsprezece dimineaţa.

— De ce-ţi întrerupi masa? Alungă-i, zicea soţia lui tăios.

► — O, nu pot să fac asta. Nu mă deranjează deloc doar să ascult ce au de spus. r — Câţi au mai venit astăzi? De ce nu le laşi uşa deschisă tot l impui?

Curând m-ar da afară şi pe mine şi pe copii.

I •— Ştii, draga mea, nu mă supără să ascult ce au de spus. Şi tlacă au necazuri serioase — păi atunci, e de datoria mea să-i ajut «Si iasă din necaz.

|> — Da, e de datoria ta să inviţi toţi şobolanii din lume să roadă oasele tale.

I— Hai, Christiana, nu-i aşa. Nu fi neînţelegătoare.