I în glasul lui se simţea o hotărâre stranie, fluidă. Gerald tăcu în acestă
confruntare de personalităţi. Părea gata să-l ucidă pe celălalt. Dar Birkin vâslea coftstant şi drept, cu o voinţă Inumană inevitabilă.
' — De Ce trebuie să te amesteci? îl întrebă Gerald, cu ură.
[ Birkin nu răspunse, ci vâslea către mâl. Iar Gerald şedea ţlcut, ca un animal redus Ia tăcere, suflând greu, cu dinţii dănţănmdu-i, cu braţele inerte, iar capul era asemănător cu al unei foci.
I Ajuraseră la debarcader, iar Gerald, ud, cu hainele lipite de corp, urcă cele câteva trepte. In capul lor şedea tatăl său, îi\ întuneric. I — Tată! spuse el.
| — Da, băiete? — Du-te acasă şi scoate astea de pe tine.
I,-— Nu-i putem salva, tată, zise Gerald.
I—Mai e o speranţă, băiete.
L — Mă tem că nu. N'u se ştie unde şunt. N-ai cum Şă-i găseşţi., Şi mai e şi un curent, al naibii de rece.
L — Vom da drumul la apă, spuse tatăl. Tu du-te acasă şi îngrijeşte-te. Vezi să fie îngrijit, Rupert, adăugă el pe un ton sec. t — Tată, îmi pare rău, îmi pare rău. Mă tem pâ* e vina mea. Dar n-am ce face; am făcut, tot ce-am putut până acum. Aş putea să mă mai duc în apă o dată, bineînţeles — dar nu prea mult— şi fără prea mare folos. Păşea desculţ pe scândurile pontonului, apoi la un moment dat călcă pe ceva ascuţit. fel Bineînţeles, eşti desculţ, spuse Birkin.
'rA Pantofii lui sunt aici! strigă Gudrun de jos, vâslind, repeda să se apropie.
Gerald aşteptă până îi aduse pantofii şi îi trase în picioareil
— Dacă mori odată şi-odată, şpiisg el, atunci s-a terminiM s-a sfârşit. De ce să mai reînyii? p loc pentru mii de fiiţafe .subi apă, — Doi sunt de-ajuns, murmură Gudrun.
Gerald îşi trase al doilea pantof. Tremura violent,j iar maxilarul i se zgâlţâia în timp ce vorbea.
— Aşa e, spuse el, poate. Dar e ciudat cât de mult loc pare să fie, e un înţreg univers acolo dedesubt şi mai e şi rece ca naibaj eşti la fel de neajutorat ca atunci când ţi se taie capul, Abil] putea să vorbească, aşa de tare tremura.
Şi să-ţi mai spun ceva, continuă el. In familia noastră, dacă ceva e în
neregulă, niciodată nu mai poate fi îndreptat — nu în familia noastră. And observat asta de-a lungul vieţii — nu poţi să îndrepţi un lucrujjo dată ce a început să meargă prost.
Mergeau de-a-lungul şoselei şi se îndreptau spre casă, '
— Şi ştii, când eşti acolo, jos, e aşa de frig, de fapt, ejo întindere nesfârşită, atât: de diferită de ceea ce e deasupra, atât] de imensă—încât te întrebi cum se face că suntem atât de mulţi în viaţă ... de ce suntem npi aici sus. Plecaţi?
:Ne mai vedem, nu? j
Noapte bună şi vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult! |
Cele două fete aşteptară o vreme, ca să vadă dacă mai 'era vreo speranţă.
Luna îşi aruncă razele luminoase pe pământ, cujo strălucire aproape impertinentăj .iar bărcile mici şi întunecate şe adunară ciorchine pe suprafaţă apei; se auzeau voci şi strigăte înăbuşite. Dar totul eră în zadar.
Gudrun se duse acasă; în j momentul în care se întoarse Birkin.
Fusese însărcinat să deschidă stăvilârul care golea lacul şi j care avea un loc de scurgere la un capăt, lângă şosea; în acest feli servea drept rezervor ca să alimenteze cu apă minele de lai distanţă, în caz de nevoie.
Vino cu mine, îi spuse el Ursulei, şi apoi te duc acasă după te termin treaba.
I ie duse la casa paznicului şi luă cheia de la stăvilar. Trecură printr-o portiţă
care dădea în şosea, spre capătul lacului, unde se ■Iii un bazin mare din piatră în care se scurgea surplusul de apă, (iii un şir de trepte de piatră
duceau chiar până în adâncul lai ului. La capătul treptelor . era încuietoarea portiţei t Ittvilarului.
I Noaptea era de un argintiu-cenuşiu şi perfectă, cu excepţia vocilor răzleţe, agitate care se auzeau din toate părţile. Luciul . Jenuşiu al lunii se reflecta în întinderea apei, iar bărcile învăluite ţii întuneric plescăiau şi se mişcau încolo şi încoace. Dar mintea Ut sulei încetă să mai fie trează, căci totul i se părea neimportant fi ireal. f Birkin fixă mânerul de fier al stăvilarului şi îl strânse cu o cheie. Zimţii începură să se ridice încet. Continuă să răsucească, l'îi'cum un sclav, iar silueta sa albă prinse contur. Ursula îşi întoarse privirea.
Nu putea să suporte să-l vadă răsucind din |reu, asudând, aplecându-se şi ridicându-se cu mişcări mecanice, ca un sclav, învârtind mânerul. v Apoi, suferi un adevărat şoc în momentul în care auzi un |uvoi de apă care venea din văgăuna întunecată, plină de copaci dr dincolo de drum, un plescăit care se transformă repede intr-un muget aspru şi apoi deveni un zgomot apăsător, exploziv, tipic pentru căderile masive de apă. Vuietul acesta imens şi constant al apei acoperi întreaga noapte, totul fu inundat, purtat dc ape şi
distrus. Ursula părea că e nevoită să se lupte pentru propria viaţă. îşi astupă
urechile cu mâinile şi se uită în sus la luna blândă.
I — Nu putem să mergem acum? i se adresă ea lui Birkin.
( El urmărea nivelul apei pe trepte, ca să vadă dacă nu scădea. Părea să fie fascinaţi O privi şi dădu aprobator din cap. i Bărcile mici şi întunecate se apropiaseră, iar oamenii se adunau curioşi de-a lungul gardului viu de lângă şosea, ca să vadă ce era de văzut. Birkin şi Ursula duseră cheia înapoi la căsuţă, apoi se întoarseră cu spatele spre lac. Ursula se grăbea tare, căci nu putea să suporte vuietulteribil şi distrugător, al apel ce se evacua.
— Crezi că sunt morţi? strigă ea tare, ca să se facă
auzită.® ftm.i îndrăgostite
233 _i. Da-, răspunse el.
•• — Ce groaznic!
El nu-i dădu atenţie. Urcară până în vârful dealului, îndepărtându-se din ce înee mai mult de zgomot.
