— Te deranjează foarte tare? îl întrebă ea.
-—Nu-mi pasă de morţi, spuse el, o dată ce-s morţi. Cel mul rău este că
se agaţă de cei vii şi nu vor să le mai dea drumuljW Ea medită o clipă.
I •« Da, spuse ea, actul morţii în sine nu pare să conteze prea mult, nu?
—Nu, zise el. Ce contează dacă Diana Crich e în viaţă sau nu?
— Nu contează? spuse ea, şocată.
— Nu; de ce-ar conta? E mai bine să fie moartă — e mult mal reală. Moartea e pentru ea ceVa pozitiv, când era în viaţă eraţo prezenţă enervantă şi negativă.
Eşti de groază, murmură Ursula.
— Ba nu sunt! Ar ft mal bine dacă Diana Crich ar fi moartâJ Cât a fost în viaţă, a trăit total greşit. în ceea ce-1 priveştd pe* tânăr— bietul de el— îşi Va găsi repede drumul afară, în loc săjşi-1 găsească cu încetul. Moartea e bună - - - nu există nimic mai bun,
Totuşi, nu vrei să mori, îl provocă ea.
El rămase tăcut s® vreme, apoi spuse pe o vece
schimbată care ei i se păru înfricoşătoare:-l Aş vrea
să se termine odată cu asta — aş vrea să treelo dată
prin experienţa morţii.
-—Şlii-ai ttecut? îtt|tefe& Ufsula nervoasă,
Merseră o bună bucată de drum în tăcere, trecând pe sub copaci. Apoi, el spuse încet, ca şi cum s-ar fi temut:
— Există viaţă care aparţine morţii şi există viaţă care;nu înseamnă moarte, Eşti sătul de viaţa care aparţine morţiij—^ genul nostru de viaţă. Dar dacă
ea s-a terminat sau nu, numai Dumnezeu ştie. Eu îmi doresc iubirea care e
ea somnul, ca şi cum Ir :ii naşte din nou şi eşti vulnerabil ca un copil care tocmai vine (JP lume.
I Ursula ascultă, pe jumătate atentă, pe jumătate evitând să-l înţeleagă. Părea să prindă sensul spuselor lui, după care bătea în rrtragere. Voia să audă, dar nu voia să fie implicată. Nu voia să renunţe acolo unde voia el, adică la propria ei identitate.
— De ce trebuie să fie iubirea ca somnul? întrebă ea tristă.
I— Nu ştiu. Ca să fie asemănătoare cu moartea — chiar îmi doresc să
sfârşesc cu viaţa asta care înseamnă, totuşi, mai mult decât viaţa însăşi.
Venim cu toţii pe lume ca nişte copii golaşi, ieşiţi din pântecele matern, cu un corp nou şi lipsiţi de apărare, (ar în jurul nostru e un aer proaspăt pe care nu l-a mai respirat nimeni până atunci.
I Ea asculta, încercând să înţeleagă ce spunea. Ştia, aşa cum |tla şi el, că, luate ca atare, cuvintele n-au sens, că nu sunt altceva decât un mod de exprimare, o pantomimă ca oricare alta. Iar ea părea să-i simtă felul lui de a se exprima trecându-i direct prin vene, şi ezită, chiar dacă dorinţa o mâna înainte.
I — Dar, spuse ea grav, n-ai spus că-ţi doreşti ceva care nu înseamnă iubire
— ceva ce se situează dincolo de iubire? it El se întoarse nedumerit.
Cuvintele te derutează întotdeauna. Totuşi, trebuie rostite. Indiferent de calea pe care-o apuci, dacă vrei să mergi înainte, trebuie să-ţi croieşti un drum nou. Şi a şti, a te exprima, însemna să-ţi croieşti drum dincolo de zidurile închisorii, aşa cum în timpul naşterii copilul se străduieşte să iasă
din pântece. Nici o nouă mişcare nu e posibilă acum, fără ruperea de vechiul corp, în mod deliberat, conştient, în efortul de a răzbate afară.
L — Nu vreau iubire, spuse el. Nu vreau să te cunosc. Vreau să ies din mine însumi, iar tu să te detaşezi de tine însăţi, în aşa fel încât să ne regăsim schimbaţi. N-ar trebui să vorbim când suntem obosiţi şi nefericiţi, pentru că
hamletizăm44, iar asta pare
o
minciună. Să mă crezi numai când îţi arăt puţină mândrii sănătoasă şi indiferenţă. Mi-e silă când sunt serios, — De ce n-ai fi serios? întrebă ea. ,
Birkin se gândi o clipă, apoi spuse, posomorât:
—-Nu ştiu.
Apoi îşi, continuară drumul, despărţiţi. El era distant*! pierdut în gânduri.
44 Adică a te comporta în maniera interiorizată, capricioasă şi monologată a protagonistului din piesa tragică a lui Shakespeare.
Pentru ideile lui Lawrence despre Hamlet, vezi eseul „The Theatre” din Tu/ilight in Italy.
Nu e ciudat, zise ea, punându-şi brusc mâna pe braţuDlui, i cu un impuls de iubire, felul în care vorbim tot timpul! Cred câ ne iubim cu adevărat, într-un anume fel.
— O, da, spuse el, prea mult.
