— Da? întrebă Gudrun, uşor ironic.
— Da, chiar aşa, toată viaţa — numai necazuri. Şi e un domn tare amabil şi cumsecade, aşa cum rar întâlneşti. Copiii săi nu I seamănă.
— Bănuiesc că seamănă cu mama lor, nu?: întrebă Ursula. ®
— In multe privinţe. Doamna Kirk coborî puţin vocea. Era o doamnă tare mândră şi arogantă când a venit prin locurile noastre, zău, aşa era! Nici nu puteai să te uiţi la ea. Ca si vorbeşti cu ea valora o viaţă de om.
Chipul femeii deveni aspru şi viclean.
— O cunoşti de când s-a căsătorit?
— Da, de atunci. I-'aiiâi alăptat trei dintre Gopii. Şi erau chiar nişte draci împieliţaţi, o bătaie de cap. Gerald era un diavol, dacă pot să-i zic aşa, un diavol în toată puterea cuvântului, zău aşa, de la vârsta de şase luni. Vocea femeii fu învăluită de un ton ciudat, maliţios şi viclean.
— Chiar aşa? zise Gudrun.
—L Ambiţios şi autoritar — îşi domina bona de la şase luni. Dădea din picioare şi ţipa şi se zbătea ca un diavol. De multe ori l- am ciupit de fund, când îl ţineam în braţe. Zău că i-ar fi prins tare bine să-l fi ciupit mai des.
Dar mama lor nu suporta să vadă
'' il sunt bătuţi ţăş? nu-u-u, nici nu voia să audă aşa ceva. îmi aduc aminte certurile pe care le avea cu domnul Crich, pe onoarea mea. Când dânsul îşi ieşea cu totul şi cu totul din fire şi nu mai putea suporta, încuia uşa biroului şi-i biciuia. Iar ea se plimba încoace şi încolo tot timpul prin faţa uşii, ca un tigru cu privire de ucigaş. Avea un chip care îţi băga frica în oase. Şi când se deschidea uşa, ea intra cu mâinile ridicate, zicând: „Ce le-ai llcut copiilor mei, laşule”? Se comporta ca un om ieşit din minţi. Cred că domnului îi era teamă de ea. Doar când ajungea la disperare ridica mâna. Ce mai viaţă
pentru servitori! Şi ce mulţumiţi eram când unul dintre copii o încasa! Erau cel mai mare chin al vieţii noastre!
» — Zău? spuse Gudrun.
Ir — In mai multe privinţe. Dacă nu-i lăsai să-şi spargă cănile pe masă, dacă
nu-i lăsai să tragă pisica după ei cu o sfoară în jurul gâtului, dacă nu primeau ce cereau, nu contează ce anume, atunci făceau hărmălaie, iar mama lor venea şi întreba: „ Ce s-a întâmplat cu copilul? Ce i-aţi făcut? Ce-i, dragul meu”? Şi apoi se întorcea către tine, gata să te calce în picioare. Dar cu mine nu s-a întâmplat asta. Am fost singura care puteam să fac ce voiam cu diavolii ăia; pentru că nici ea însăşi n-avea de gând să-şi bată capul cu ei.
Nu, ea nu se îngrijea prea tare de ei. Dar ei trebuiau să facă aşa cum voiau ei, nu puteai să le spui nimic. Iar conaşul Gerald era mai rău ca toţi. Eu am plecat când el avea un an şi jumătate, căci nu mai puteam să suport. Dar l-am ciupit de funduleţ când îl ţineam în braţe, aşa am făcut, când nu-1 mai puteam controla, şi nu-mi pare rău.
Gudrun plecă furioasă şi dezgustată. Expresia „l-am ciupit de funduleţ” o făcu să aibă un acces de furie teribilă. Nu putea să suporte aşa ceva. Ar fi
târât-o afară pe femeia aia şi-ar fi strâns-o de gât. Şi totuşi expresia aceea îi rămase întipărită în minte pentru totdeauna, nu mai putea fi ştearsă. Simţea că într-o zi, va trebui să-i spună lui Gerald, să vadă cum va reacţiona. Şi gândul acesta o făcea să-i fie silă de propria persoană.
Dar la Shortlands lupta cu viaţa luase sfârşit. Tatăl era bolnav şi pe moarte. Avea dureri mari interne care-i absorbeau
ultima i tinei îndrăgostite
fărâmă de viaţă şi-i lăsau numai o rămăşiţă de conştiinţă. Din el în ce mai des, o tăcere se aştemea asupra lui, ceea ce-1 făcu să
fie din ce în ce mai puţin conştient de lucrurile din jurul său. Durge rea părea să-l acapareze întru totul. Ştia că se află acolo. Ştia £ n va veni din nou. Era ca ceva care se furişa către el în întuneridl Iar el nu avea puterea sau voinţa să o descopere şi să afle ce este, Durerea rămase acolo în întuneric, o durere insuportabil® sfâşiindu-1 din când în când şi apoi încetând. Şi când îl sfâşia, ghemuia într-o supunere tăcută, iar când îl părăsea din nou, el refuza să se mai gândească la ea. Era învăluită de întuneric, rămânea în necunoscut.
Deci, niciodată nu-i recunoştea existen* ţa, o aşeza doar într-un colţ al sufletului său, unde se strânseseră toate temerile neexprimate vreodată şi toate secretele. In rest, avea dureri, îi treceau, nu mai conta. Chiar îl stimulau, îl incitau, Dar, treptat, îi puseră stăpânire pe viaţă. încetul cu încetul, îi scurseră toate puterile, îl făcură să sângereze în întuneric, îl stoarseră de vlagă şi-l atraseră înspre întunecime. Şi în acest amurg al vieţii, puţine lucruri mai erau vizibile pentru el. Aface* rile, slujba pe care-o avea, toate dispăruseră cu totul. Interesele sociale se disipaseră ca şi cum nici nu existaseră vreodată. Chiafl şi familia sa îi devenise străină. Nu-şi mai aducea aminte decât vag, într-un ungher uitat al sufletului, că acesta sau celălalt era copilul lui. Dar asta era de domeniul trecutului şi nu avea o importanţă
esenţială. Trebuia să facă un efort ca să-şi aducă aminte care e legătura lor cu el. Chiar şi soţia sa încetase să mai existe pentru el. Ea era chiar ca o negură, ca durerea dinlăuntrul lui. Printr-o asociere ciudată, întunecimea care includea durerea şi întunecimea care-o învăluia pe soţia sa erau identice. Toate gândurile şi ideile lui deveniseră vagi şi înceţoşate, căci acum soţia sa şi durerea epuizantă constituiau aceeaşi putere întunecată şi secretă
de care se lovea şi pe care o evita tot timpul. Nu gonea niciodată groaza afară din vizuina aflată înlăuntrul său. Ştia numai că e un loc întunecos şi ceva anume sălăşluia în acel întuneric care din când în când ieşea la iveală
şi-l frământa. Dar nu îndrăznea să pătrundă până acolo şi să scoată bestia la lumină. Prefera mai degrabă să-i ignore prezenţa. Numai că, într-un
2.68
D.H. LawrtM
| |el abia ştiut, groaza era una şi acdeaşi eu soţia lui, ea era cea I iare-1
nimicea, era durerea, distrugerea, o întunecime care. ld I Unifica pe amândouă.
I îşi vedea doar rar soţia. Stătea în camera ei. Doar din când în | când trecea pfe la dl^&uîtapul întins înainte şir cu o voce joasă şi autoritară, # întreba cum şe simte. Iar el îi răspundea aşa cum obişnuise timp de mai bine de treizeci de ani: 7,El bine, nu cred 1 i mă simt mâi rău, dragă”. Dar era înfricoşat de ea;'în ciuda I nbiceiului acestuia-sub care se ascundea, era înspăimântat până aproape de graniţa morţii.
I" Dar toată viaţa fusese la fel de constant în comportarea, sa şi nu cedase niciodată; Chiar şi acum când era pe moarte, nu avea ie gând să cedeze, însă
nu ştia ce sentimente nutreşte faţă de ea. Toată viaţa spusese: „Biata Christiana, are o fire atât de dură.1”' ICu o voinţă de nezdruncinat îşi menţinuse această poziţie faţă de «u, mila luase locul ostilităţii sale, mila*
fusese scutul şi refugiul iftu, o armă care nu dădea greş. Şi> totuşi^ în conştiinţa lui o ■compătimea, căci avea o fire atât1 de violentă şi de nestatornică. I Dar acum smila pe care o simţea, la fel ca şi viaţa, se subţia, Iar teama, aproape de limita groazei, prindea contur. Dar înainte ca scutul milei sale să fie sfărâmat, el va muri ea o insectă cu 1 urapacea spartă.
Aceasta era resursa lui finală. Ceilalţi, vor continua* să trăiască şi să
cunoască moartea vie şi haosul de deznădejde care urmează. Dar nu el. Nu recunoştea că moartea e victorioasă.
p Fusese atât de constant în comportament, atât de constant în mila lui şi în iubirea faţă de aproapele său. Poate că îşi iubise aproapele chiar mai mult decât pe el însuşi ceea ce este mai presus decât porunca biblică. întotdeauna această' flacără âi irsese în stfflet.fsusţinându-l’în tot ceea ce făcuse şi ajutând la bunăstarea oameniloiî Avea mulţi muncitori în subordine, era un mare proprietar de mine şi niciodată nu uitase în sufletul său că în faţa lui Hristos era totuna cu angajaţii săi; Ba mai mulc.dhiar, se simţise inferior faţă
de ei, ca şi cum, prin sărăcie şi muncă, ei erau mai âproape de Dumnezeu decât el. întotdeauna avusese credinţa neîmpărtăşită că muncitorii săi, minerii,'erau cei care ffim'i îndrăgostite x6§
ţineau în mâinile lor cheia izbăvirii. Ca să ajungă^ai aproape da Dumnezeu, trebuia să fie mai aproape de mineri, iar viaţa (■ trebuia să graviteze în jurul lor. Fără s-o ştie, ei erau «idolii siu, manifestarea lui Dumnezeu. 1 Prin ei, el venera divijiitateŞiSupu* rioară, măreaţă, plină de compasiune şi iraţională
din oameni. |
