Modelul aculturaţiei etice le poate fi de ajutor psihologilor şi 151
în înţelegerea tipurilor de greşeli către care sunt înclinaţi în mod obişnuit. În atelierele şi în şedinţele noastre de consultanţă, adeseori le adresăm participanţilor o versiune a acestei întrebări:
„Atunci când nu vă simţiţi la înălţime în situaţii cu încărcătură
etică şi nu folosiţi strategii de integrare, sunteţi mai înclinaţi să
folosiţi separarea sau asimilarea ca strategie de ieşire din situaţie?" Cei al căror răspuns este „asimilarea" pot avea înclinaţia de a-şi baza evaluarea alternativelor pe aversiunea lor faţă de risc sau pierdere şi pot alege cu predilecţie strategii pe termen scurt de protecţie a dreptului lor de liberă practică. În şedinţele de c;onsultaţie îi putem încuraja pe aceşti psihologi să conştientizeze motivaţiile lor iniţiale, de precontact, care i-au determinat să
intre în această profesie. Cei care răspund „separare" pot fi mai înclinaţi să-şi bazeze evaluările pe prevalenţa principiului de prietenie (de exemplu, loialitatea faţă de o altă persoană) şi a relaţiilor familiale. În consultaţii, îi putem îndemna pe aceşti psihologi să intre în contact cu diferitele surse de informare cu privire la etica profesională, cum ar fi Codul Etic al APA şi alte asemenea ghiduri.
Strategiile de repliere ale unora dintre psihologi pot varia în funcţie de siutaţie şi de problemele mai pregnante. De exemplu, când psihologii sunt ameninţaţi sau se aşteaptă să fie daţi în judecată, ei pot alege strategii de asimilare, întrucât nevoia lor este pur şi simplu aceea de a urma întocmai procedurile şi de a-şi consemna activitatea. Acestea sunt strategii bune, dar uneori sunt insuficiente (Capitolul 3). Când adoptă asemenea strategii, oamenii nu se gândesc la comportamente care ar putea ameliora situaţia, chiar dacă sunt asociate cu relaţii extraprofesionale.
De exemplu, o scuză bine plasată le poate permite pacienţilor şi Dileme etice în psihoterapie■ Modelul aculturaţiei etice
1s2
psihologilor să depăşească unele neînţelegeri, cu toate că avocaţii psihologilor nu recomandă folosirea scuzelor în asemenea situaţii. (Desigur, o scuză pentru o eroare minoră, cum ar fi o întârziere de cinci minute la o şedinţă, este diferită de o scuză
pentru o greşeală clinică sau de etică, ce ar putea avea implicaţii substanţiale în unele situaţii suspecte de malpraxis.) Aşa cum am arătat în Capitolul 3, cele mai bune strategii de management al riscului sunt de obicei cele care pun accentul pe calitatea tratamentului şi promovarea stării de bine a pacientului. Atunci când psihologii analizează alternativele pe care le au la dispoziţie şi din perspectiva strategiilor de integrare, nu doar a celor de management al riscului, ei pot ajunge la o listă de opţiuni mai cuprinzătoare şi mai eficientă.
Uneori, psihologii întâlnesc pacienţi atractivi din punct de vedere sexual, financiar sau intelectual. Îi putem numi „ pacienţi seducători" în sensul larg în care psihologii îi găsesc atrăgători sub oricare aspect. Atunci când sentimentele personale ale psihologilor devin mai puternice, ei devin mai vulnerabili la adoptarea unor strategii de separare. Modelele lor de a gestiona pacienţii seducători (sau cel puţin interesanţi) pot avea la bază o prietenie sau alte relaţii mai puţin formale; astfel, psihologii se pot baza pe euristica reprezentativităţii pentru a dezvolta strategii bazate pe asemenea relaţii. Mai exact, ei ar putea răspunde prin comportamente caracteristice şi în atitudinea lor faţă de prietenii sau cunoştinţele atractive (financiar, intelectual, sexual), chiar dacă
aceste comportamente sunt inadecvate în cadrul profesional.
Răspunsurile terapeuţilor faţă de pacienţii seducători pot fi influenţate de euristica disponibilităţii, care determină accesarea imediată din memorie a unui eveniment similar pe care l-au văzut într-un program de televiziune sau despre care au citit SAMUEL]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
