1988, p. 210). Dacă asemenea crize apar frecvent, studenţii pot fi 149
în situaţia de a trebui să reconsidere alegerea profesională pe care au făcut-o, iar datoria de a-i susţine şi ghida în luarea unor asemenea decizii este în sarcina profesorilor şi a supervizorilor.
(Acest exemplu indică un alt tip de probleme de etică, privitoare la conflictul de interese al formatorilor. De exemplu, consilierea unui participant la un program de formare în sensul renunţării la acesta ar putea să nu dea bine în rapoartele anuale la rubrica privitoare la păstrarea studenţilor).
Este util să privim ultima fază, adaptarea, ca pe un proces continuu, întrucât aculturaţia nu are un sfârşit. Psihologii se confruntă cu stresul de aculturaţie şi noi posibile crize ori de câte ori, de exemplu, îşi dezvoltă noi specializări, lucrează cu populaţii diferite, schimbă cadrul de lucru, trec prin schimbări în viaţa personală, se simt ameninţaţi sau pur şi simplu câştigă experienţă. Şi, desigur, psihologii pot fi mai înclinaţi să se abată de la strategiile de integrare atunci când se confruntă cu dileme etice, cum ar fi decizia de a raporta un abuz asupra unui copil într-o familie, raport care cu siguranţă va întrerupe terapia copilului.
În aceste momente de schimbare şi criză se poate întâmpla ca psihologii să fie mai vulnerabili la influenţa factorilor nonra
ţionali şi la încălcarea standardelor etice. O atenţie explicită
acordată modelului aculturaţiei etice poate fi utilă pentru a le furniza psihologilor repere sau standarde mai sănătoase pentru a judeca situaţiile pe care le întâlnesc în activitatea lor. De exemplu, judecata cu privire la o anumită alternativă comportamentală ( de exemplu, în lucrul cu membrii unei familii pentru a-i ajuta să raporteze ei înşişi abuzul dacă legea statului permite această opţiune) poate fi făcută mai în cunoştinţă de cauză şi poate duce la rezultate mai bune atunci când standardul la care Dileme etice în psihoterapie■ Modelul aculturaţiei etice
