la etica viitoarei lor cariere din surse precum mass-media (de 147
exemplu, filme precum Good Will Hunting), din experienţe educaţionale anterioare (de exemplu, cursuri, interacţiuni cu diverşi consilieri), experienţe personale ca pacienţi sau poveşti de viaţă din familia proprie sau familiile prietenilor lor. Aceste impresii iniţiale sunt cel mai probabil simpliste şi pot chiar fi cu totul greşite. O temă care apare de timpuriu pe parcursul studiilor universitare ( contact) poate fi evaluarea şi explorarea acestor idei preexistente. Bashe, Anderson, Handelsman şi Klevansky (2007) au descris câteva modalităţi de îndeplinire a acestei sarcini ( a se vedea, de asemenea, Anderson şi Handelsman, 2010; Gottlieb, Handelsman şi Knapp, 2008). O tehnică ce poate fi folosită în acest scop este autobiografia etică, prin care studenţii îşi explorează cunoştinţele de etică profesională, conceptele despre bine şi rău şi de unde le vin aceste idei. Am constatat că
scrierea şi discutarea autobiografiei etice ajută la crearea unui cadru util - dimensiunea de întreţinere a aculturaţiei - pe care cei aflaţi în formare profesională îl pot folosi pentru a integra noile informaţii pe care le primesc despre valorile şi etica profesionale.
Un alt exerciţiu pe care l-am considerat util pentru a-i ajuta pe studenţi să-şi exploreze modul de implementare a valorilor personale şi profesionale este exerciţiul punctelor tari şi slabe.
În acest exerciţiu, studenţii numesc trei valori, virtuţi, motivaţii sau principii pe care le consideră a fi punctele lor tari. Apoi răspund la următoarea întrebare: ,,Cum sau în ce împrejurări ar putea deveni aceste atribute cele mai mari slăbiciuni ale voastre?"
(Bashe şi alţii, 2007, p. 64). La fel ca autobiografia etică, şi exerciţiul punctelor tari şi slabe încearcă să îi ajute pe studenţi să îşi dezvolte obiceiurile sănătoase de autoreflecţie. Considerăm, de Dileme etice in psihoterapie■ Modelul aculturaţiei etice
148
asemenea, că şi psihologii experimentaţi pot avea de câştigat de pe urma acestor exerciţii.
Faza de conflict poate apărea cu sau fără o criză. Studenţii îşi încep practica, discută aspecte etice cu supervizorii, în mod deliberat se înscriu la cursuri de etică şi observă comportamentul etic pozitiv al profesorilor, colegilor şi al altor membri ai personalului. Totuşi, unii studenţi pot observa cel puţin două tipuri de discrepanţe: una între noua lor cultură şi cea anterioară şi/sau alta între valorile declarate şi cele practicate în cadrul programelor lor de formare (Branstetter şi Handelsman, 2000; Hammel, Olkin şi Taube, 1996).
Atunci când conflictele dintre culturi sunt suficient de puternice, studenţii pot resimţi la intensităţi semnificative ceea ce Berry şi Kim (1988) au numit stres de aculturaţie. Câţiva factori pot influenţa sau exacerba stresul de aculturaţie, inclusiv distanţa culturală, modelele de rol, suportul social şi formarea în noua cultură (Handelsman şi alţii, 2005).
Distanţa culturală se referă la discrepanţa dintre cultura de origine şi noua cultură. De exemplu, studenţii la psihologie care au o pregătire anterioară în publicitate pot avea de parcurs un proces de aculturaţie mai profund faţă de cei care provin din domeniul asistenţei sociale sau medical. Berry (1992) a folosit termenul de năpârlire culturală pentru a se referi la procesul de renunţare la aspectele culturilor anterioare care nu mai sunt folositoare sau adecvate în noile contexte. De exemplu, psihologii care au fost înainte avocaţi ar putea să fie nevoiţi să renunţe la unele dintre regulile avocaturii pe care le-au învăţat la Facultatea de drept. Atunci când procesul de aculturaţie este prea amplu, psihologii pot trece printr-o criză de aculturaţie „în care conflictul ia amploare şi necesită o rezolvare" (Berry şi Kim, SAMUEL ]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
