Raţionamentele trebuie să fie realizate în contextul considerării influenţei factorilor nonraţionali. Ce va simţi terapeuta faţă de comportamentul adolesentei? Se va supraidentifica ea cu fata, din cauza propriei sale istorii de rebeliune, şi îi va minimaliza importanţa? Sau va deveni excesiv de anxioasă cu privire la eventualitatea că dacă nu le va spune părinţilor despre comportamentul fetei, iar aceştia ar afla din altă parte, ei s-ar putea înfuria atât de tare încât ar retrage imediat fata din terapie şi ar răspândi comentarii denigratoare despre ea în comunitate?
Psihologa are însă înţelepciunea de a-şi acorda timpul necesar pentru a-şi examina gândurile şi sentimentele.
Să considerăm situaţia în care o adolescentă nu prezintă un pericol iminent de vătămare pentru ea sau pentru alţii ci, mai degrabă, un pericol de a provoca suferinţă substanţială şi tulburare emoţională altora: O adolescentă face uz de fals
O fată de şaisprezece ani şi-a propus să meargă într-o excursie cu şcoala în Europa fără să le spună părinţilor ei. Ea a falsificat semnăturile părinţilor în aşa fel încât şcoala nu a avut cunoştinţă de stratagema ei. Psihologa care o trata pe fată
şi-a pus întrebarea dacă acest comportament nu ar fi suficient pentru a fi obligată să le spună părinţilor.
Nu se poate spune că adolescenta s-ar afla într-un pericol iminent dacă ar merge într-o excursie supravegheată cu şcoala în Europa, dar situaţia ridică, în schimb, probleme de aculturaţie profesională. Primul gând al psihologei a fost acela de a SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
anunţa şcoala, pentru că fata încălcase grav politica şcolii. Şi mai 271
important chiar, psihologa punea mare valoare pe educaţie, onestitate şi integritate şi a considerat comportamentul pacientei sale ca pe un afront personal. Ea şi-a dat seama şi de cât de sensibilă era la această problemă, din cauză că propria sa fiică
era adolescentă.
Ea a reuşit să-şi integreze aceste sentimente cu respectarea principiului stării de bine şi al respectului faţă de pacientă, şi a lucrat cu eleva respectivă pentru a o convinge să îşi informeze părinţii, fără a face apel la metoda mai abruptă a apelării şcolii sau a părinţilor direct de către ea însăşi. Totuşi, ea a luat în considerare şi posibilitatea de a le spune chiar ea părinţilor dacă
pacienta nu ar fi făcut acest lucru. Cultura sa morală de origine o îndemna să raporteze fapta tinerei şi ca parte a unei strategii de modelare a integrităţii personale şi de protejare a fetei. Cultura sa profesională îi cerea însă să nu încalce regula confiden
ţialităţii câtă vreme nu există o ameninţare imediată la adresa pacientei sale. Încercările ei de a găsi integrarea perfectă au fost însă fără succes. Ea nu putea justifica o asemenea excepţie de la regula confidenţialităţii pe baza pericolului pe care pacienta îl prezenta faţă de ea însăşi şi, cu toate că dezvăluirea ar fi putut fi ilegală ( cel puţin într-un stat în care adolescenţii pot consimţi ei înşişi la tratament şi pot controla dezvăluirile de informaţii), ea considera că vătămarea emoţională a fetei şi a părinţilor acesteia ar fi putut fi atât de puternică încât nu putea, în mod con
ştient, să păstreze secretă această informaţie. Trebuia să înfrunte consecinţele legale ale avertizării celor înşelaţi şi dezgustul pe care îl simţea pe moment faţă de constrângerile pe care i le impunea rolul terapeutic. Uneori a face ceea ce trebuie nu îi ajută pe oameni să doarmă mai liniştiţi noaptea.
Dileme etice în psihoterapie ■ Principiul binelui general. ..
