obiectivitate şi aceea de a recunoaşte efectul comportamentului 103
personal asupra altora. Autoreflecţia se poate concentra pe abilităţile tehnice, pe fondul de cunoştinţe, pe competenţa culturală sau pe alte aspecte ale sinelui profesional.
Toţi oamenii, nu doar cei cu tulburări de personalitate, sunt vulnerabili la autoamăgire şi încredere exagerată în sine. Cei mai mulţi îşi supraestimează capacităţile şi adeseori cred că sunt mai virtuoşi, mai arătoşi sau mai inteligenţi decât sunt în realitate (Epley şi Dunning, 2006). Aceste autoamăgiri sunt în mod obişnuit benigne; totuşi, în context profesional, autoamăgirea poate fi dăunătoare. De exemplu, Davis şi alţii (2006) au constatat că o anumită categorie de medici îşi supraestimează în mare măsură nivelul de abilităţi deşi, în realitate, ei se află sub nivelul mediu. Younggren (2007) a numit această tendinţă de supraestimare a abilităţilor narcisism profesional. Alexander, Humensky, Guerrero, Park şi Loewenstein (2010) au observat că narcisismul este legat de o tendinţă a medicilor de a manifesta o atitudine mai defensivă. Autoreflecţia este un antidot pentru încrederea în sine exagerată şi autoamăgire.
Supervizorii buni îi pot ajuta pe studenţii lor să reflecteze cu privire la propriile lor puncte tari şi slabe şi să intemalizeze angajamentul faţă de automonito�izare şi perfecţionare. Supervizorii pot modela autoreflecţia gândind cu voce tare, cerându-le studenţilor să reflecteze, cerându-le să ţină jurnale de autoreflec
ţie sau să scrie eseuri, încurajându-i să practice starea de mindfulness (concentrare asupra prezentului) şi îndemnându-şi studenţii să-şi dezvolte obiceiul de a solicita feedback din partea colegilor (de exemplu, în grupuri de intervizare) sau a pacien
ţilor (de exemplu, feedback nestructurat pe parcursul tratamentului, măsurători formale ale rezultatelor etc.). În mod ideal, Dileme etice în psihoterapie ■ Modelul optimizării calităţii
104
după terminarea cursurilor de formare, psihologii vor continua să îşi cultive obiceiurile de autoreflecţie.
Importanţa autoreflecţiei aprare evidentă în prezentarea grupurilor de intervizare de terapie comportamental-dialectică
(TCD). Conform lui Koerner (2012), în aceste grupuri:
Terapeutul este clientul. Terapeutul se dezvăluie pe sine însuşi
sau însăşi, concentrându-se explicit asupra punctelor în care îieste greu să se ridice la cel mai înalt nivel de calitate în aplicarea unei terapii TCD. Echipa lucrează cu terapeutul sauterapeuta pentru a-i stimula motivarea şi capacităţile; echipaaplică TCD terapeutului. O echipă de TCD cu o bună funcţionare seamănă cu un grup eficient de oameni de ştiinţă sauartişti colaboratori care se întâlnesc pentru a-şi îmbunătăţimetodele de lucru oferindu-şi unii altora opiniile avizate(pp. 184-185; sublinierile din original).
Crearea sau alegerea mediilor de lucru etice
Psihologii îşi pot îmbunătăţi rezultatele şi prin alegerea unor medii de lucru care să le susţină propriile valori. Desigur, este mai uşor de zis decât de făcut, din cauză că unii psihologi începători pot avea oportunităţi limitate de acces în diferite programe de stagiu sau la repartiţii postdoctorale pe posturi de lucru adecvate. Chiar şi psihologii autonomi pot eşua în obţinerea unor poziţii pe care şi le doresc foarte mult şi se pot mulţumi cu posturi mai puţin bune. Asemenea medii de lucru pot produce situaţii de stres suplimentar şi pot afecta inclusiv luarea deciziilor etice. De exemplu, psihologii se pot afla în situaţia de a lucra în medii în care comportamentele lipsite de etică sunt tolerate sau chiar încurajate. În asemenea situaţii, SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
