ştiinţei sociale şi naţionale se desfăşoară conform unui ritm, unei succesiuni regulate a orelor de muncă cu
· cele de răgaz, a obligaţiilor cotidiene cu zilele festive.
Orele de sărbătoare sînt anticipate şi turnate în tipare ale unor secvenţe rituale care devin o formă de lege naturală a colectivităţii.
Poate că muzica, fiind o artă de exprimare prin excelenţă directă a stărilor afective, ar fi cea mai aptă să
traducă ritmul vieţii afective. Sentimentele au numeroase şi variate forme de allegro (affetuoso, con anima, con fuoco, animato, vivace, giocoso, moderato, non tropo, allegretto), o gamă bogată de andante (andantino, andante molto maestoso, grazioso) şi altele ca : adagio, larga, maestoso, rondo, scherzo etc. Se explică recomandarea medicilor de a folosi muzica în calitate de mijloc 32
terapeutic de echilibrare în numeroasele boli psihice.
Cred că o mai mare apropiere între muzicolog, psiholog şi psihiatru ar contribui la explorarea acestui domeniu incă în mare măsură necunoscut şi cu perspective bogate de natură practică, socială.
Ritmul afectiv se desprinde din cadenţa poetică ca şi din arta prozei ; el structurează expresia orală a conferenţiarului şi impune o modelare ritmică artei oratorului.
B. Particularităţi tipice şi individuale
Psihologii sprijiniţi de scriitori au căutat să determine cel puţin cîteva tipuri de trăiri şi manifestări afective. Astfel de încercări s-au făcut mai ales în domeniul cel mai bogat şi mai explorat al sentimentelor, în domeniul iubirii. Clasificaţia tipologică literară a lui
Stendhal a rămas clasică. Primul capitol al cărţii sale despre iubire începe cu clasificaţia tipurilor de dragoste : 1) iubire-pasiune, 2) iubire-savoare, poftă, plac, 3) iubire fizică şi 4) iubire-vanitate. Psihologia contemporană a rămas la cele două tipuri extreme şi opuse ale iubirii : 1) iubire captativă (lat. captare = a căuta să apuci, a lua), cu tendinţa posesivă, de a acapara,
,de a-şi însuşi sentimental pe alţii şi 2) iubire oblativă
(lat. oblativus, de la offero = a da, a oferi), cu tendinţa de a se dărui altuia, de a se lăsa posedat sentimental de altul. Ca atitudine intermediară, cu tendinţa de a găsi satisfacţie în binele şi fericirea altora, scolasticii ne descriu tipul caritabil, de iubire dezinteresată, de bunăvoinţă (lat. benevolentia = voinţa de bine).
S-ar putea face tot atît de bine şi tipologia altor sentimente sau patimi, ca ura, ambiţia, avariţia, pasiunea ştiinţifică, politică, artistică, religioasă etc. In fond, aceste tipologii ne duc spre diferenţieri individuale, spre psihologia persoanei concrete, individuale.
Fiecare sentiment se manifestă la nivelul personalităţii, 1n contextul experienţei individuale, în stilul temperamental şi caracterologic al fiecăruia. De altfel, Sten-
dhal însuşi încheie schiţa tipologică a iubirii cu observaţia că „în loc de a deosebi patru iubiri diferite, se poate admite foarte bine un număr de opt sau zece nuanţe". ,,Există poate între oameni - spune el - tot atîtea feluri de a simţi cîte sînt şi feluri de a vedea" 1.
Nu există tipuri de ură sau iubire, există tipuri ş�
mai ales moduri personale de a iubi sau urî, de a se devota, de a poseda, a domina sau a se dărui.
Un sentiment nu reprezintă numai o stare de tensiune între individ şi situaţie. El nu dezvăluie o singură
tendinţă, ci o constelaţie de impulsuri şi năzuinţe. O
tendinţă se poate manifesta la niveluri diferite ; astfel, iubirea sexuală se manifestă, în anumite situaţii şi la anumite persoane la un nivel cvasibiologic, instinctual, fn alte situaţii, la persoane evoluate, iubirea ia forme dezinteresate şi sublime, ca puritate spirituală. Un sentiment identificat, recunoscut ca iubire, poate avea ca dominantă, în constelaţia lui afectivă, dominaţia, vanitatea sau supunerea, admiraţia sau respectul. O furtună
de gelozie se declanşează la temperaturi şi tensiuni diferite : uneori este o reacţie ostilă la frustraţie, deposedare, alteori este o trăire a unei decepţii şi dezamăgiri, a unei încrederi rănite, alteori este manifestarea vanităţii lezate etc. Această complexitate şi variaţie de nuanţe creează dificultăţi în identificarea exactă a naturii sentimentelor şi reprezintă adesea cauză de ne.:.
înţelegeri în interpretarea sentimentelor altora.
Dacă modurile de trăire afectivă sînt cele mai simptomatice şi revelatoare pentru diagnosticul personalităţii,
::e poate afirma, fără a greşi, că unitatea personalităţii este prin excelenţă unitatea noastră afectivă. Conflictele afective reprezintă lupta cu noi înşine ; a fi victimă a ambivalenţei afective, a iubi şi a urî în acelaşi timp înseamnă a fi tras în două direcţii opuse, înseamnă a te dedubla. Cazurile cunoscute în literatura psihologică de dedublări sau triplări ale personalităţii sînt în fond cazuri de sciziuni afective. Nu trebuie, însă, după cum am afirmat înainte, să confundăm contra-1 S t e n d h a ;l, De L'amour, Garnier, Paris, p. 4.
