izomorfismul pe plan orizontal al schemelor prezentate nu ne dezvăluie existenţa izomorfismului pe dimensiunea verticală: logic-psihologic, intelectual-afectiv. Nu pledăm pentru simplificare, reducţionism, ci emitem ipoteza unui izomorfism, a unei identităţi de tipare sau matriţe între structurile etajelor suprapuse, care îşi păstrează totuşi fiecare specificul lui calitativ. Disonanţele, conflictele şi contrastele afective sînt calitativ deosebite de contradicţiile şi antitezele logice ; totuşi ele fac parte din aceeaşi clasă izomorfă a incompatibilităţii şi contradicţiei. Se poate vorbi despre echilibru mecanic, fizic, biochimic, psihic, logic, fără ca prin aceasta să reducem înţelesul de echilibru intelectual sau afectiv la echilibru de natură fizică.
(5) Actualitatea constituie, după părerea unor psihologi, un criteriu al afectivităţii. Viaţa intelectuală
este prin excelenţă simbolică. Crearea dimensiunii temporale şi deplasarea pe această dimensiune nu este posibilă decît pe baza distincţiei între trăire şi imagine, schemă sau simbol. Noi reproducem împrejurarea în care am trăit un sentiment. Aceste evocări sînt însoţite de stări afective cu o notă de actualitate, de prezenţă.
Memoria atribuită sentimentelor este o memorie reprezentativă, intelectuală, non-afectivă, raportată la ambianţa în care s-a născut sentimentul respectiv şi la modul cum s-a manifestat el. Psihologia germană, mai ales, deosebeşte reprezentarea intelectuală a sentimentului de sentimentul reprezentării (Gefilhlsvorstellung şi Vorstellungsgefilhl) sau evocarea sentimentelor de
29
sentimentul evocării (Gefiihlserinnerung şi Erinnerungsgefiihl). Imaginea unui prieten produce un sentiment de afecţiune ; imaginea este o evocare, sentimentul este o reacţie de prezenţă. Simpla reproducere nu este act de memorie, după cum un act automat, deşi este o reluare şi o condensare a numeroase acte din trecut, nu este act de memorie. Reproducerea este
necesară în constituirea unui act de memorie, fără a fi o condiţie suficientă.
Sentimentul este o conduită a prezentului faţă de prezent, trecut şi viitor ; tot sentimentul scurtează distanţele între subiect şi situaţiile dorite şi le lungeşte atunci cînd nu sînt dorite ; cînd sînt puternice, situaţiile sînt imaginate ca şi cum ar fi prezente, aşa cum se întîmplă în cazurile de evadare în lumea viselor ; sentimentul este acela care le prezentifică. In stările pa tologice de degradare a inteligenţei, de abolire a funcţiei simbolice şi reducere a spiritului critic, sentimentele şi pasiunile sînt acelea care deschid poarta delirului şi halucinaţiei. In vis, imaginea are o notă de actualitate ; ea se desfăşoară în prezent ; trăim pe treapta conştiinţei onirice, concrete, afective, a prezentului. Paradoxul apare în observaţia că vise cu conştiinţa de vis le avem în stare de trezire, de vigilenţă, iar visele din timpul somnului nu sînt de fapt vise căci ele sînt însoţite de conştiinţa unei realităţi autentice, neîndoielnice că sînt
,,aevea".
(6) Ritmul sau cadenţa. Se cunoaşte legătura între funcţiile neuro-vegetativă şi endocrină pe de o parte şi afectivitate pe de altă parte. De aceea ritmurile organice devin şi afective. Afectele ne apar ca zori ale conştiinţei şi traduc cel mai fidel variaţiile ritmice ale organismului. Orologiul biologic, organic devine şi orologiu al vieţii afective, al obişnuinţelor, automatismelor şi al pasiunilor. Ritmul activităţii este susţinut şi semnalizat de afectivitate, după cum noţiunea de timp este o raţionalizare, o intelectualizare a ritmului primitiv, trăit.
După cum mişcările de imersiune şi emergenţă ale convolutelor continuă, în lipsa mareelor, acelaşi ritm 30
în acvarium, iar florile, deschizîndu-se noaptea, reflectă ritmul lor nicthemeral şi-l păstrează chiar în lipsa sau în ciuda răsturnării ritmului extern, adică
un timp şi atunci cînd nu sînt solicitate de mediul extern. Ne formăm în ritm cu natura ; ,,reflexele la timp" devin impulsuri afective, cerinţe, întrebări şi răspunsuri în dialogul nostru cu natura ; aceasta nu împiedică ca dialogul să se transforme uneori în monolog.
Conştiinţa de durată la origine este prin excelenţă
afectivă. ,,Dacă nu mă înşel - spune Pierre Janet, referindu-se la sentimentele de efort şi oboseală -
acolo se află originea sentimentului de durată ; combinat cu eforturile speciale ale pornirii, cu sentimentele de triumf şi de tensiune, cu sentimentele de schimbare în reacţiile de înfrîngere, acest sentiment de efort special va produce toate ideile noastre despre timp" 1.
Prin legătura indisolubilă între stările afective şi sentimentul de durată şi ritm se explică probabil şi repercusiunile grave asupra organismului produse prin tulburarea regimului de viaţă, prin dereglarea ceasului biologic. Un zbor cu avionul supersonic de la Paris la New York ne plasează într-un cadru temporal diferit, ceea ce impune transformarea stereotipului nostru din�mic. Formarea unui stereotip dinamic este crearea unui anumit ritm şi ciclu afectiv. Naşterea, dezvoltarea şi dispariţia unei stări afective se încadrează într-un ciclu afectiv dinamic, cu o anvergură şi intensitate proprie. S-a constatat că o deplasare cu avionul de la Frankfurt la San Francisco modifică circa cu nouă ore relaţiile dintre ritmul vegetativ cotidian interior al pasagerului şi ritmul cel nou impus de ora locală respectivă. Asemenea desincronizare între ritmul exterior şi cel interior, biologic, provoacă distonii vegetative, pierdere a poftei de mîncare, insomnii, dureri de cap, depresiuni şi tulburări afective, dezechilibru care necesită trei zile şi uneori mai mult de readaptare.
1 P i e r r e J a n e t, De I'angoisse d l'extase, Felix Alcan, 1928, p. 611.
31
Se cunoaşte importanţa acordată ritmului individual în munca lucrătorului, în raport cil solicitarea maşinii.
Există un prag maxim a cărui depăşire nu se poate efectua fără a se produce grave tulburări de ordin psihosomatic. Accelerarea ritmului şi a vitezei în toate domeniile sociale de azi impune individului un efort de adaptare, o căutare de noi mijloace spre a se men
ţine echilibrul afectiv în noile condiţii tehnice şi sociale.
Afectele puternice tind să se cristalizeze în ritmuri rituale prin reproducere fidelă la aceleaşi intervale fixe. După ce se înfiripase legătura între vulpe şi
„Micul prinţ" , vulpea învaţă pe micul său prieten cum să se încadreze în noile reguli ale prieteniei. Faţă de întîrzierea prinţului la întîlnire, prietena îi face următoarea mărturisire : ,,Ar fi bine să revii la aceeaşi oră.
Dacă vii, de exemplu, la ora patru după amiază, eu voi începe să fiu fericită de la ora trei. Cti cît va înainta ora, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru mă voi agita şi mă voi nelinişti ; voi descoperi preţul fericirii.
Dar dacă vei veni oricînd, niciodată nu voi şti la ce oră
să-mi împodobesc inima. Se cer rituri" .
- ,,Dar ce este un rit ? " întreabă micul prinţ.
- ,,Este ceva de mult uitat" - răspunde vulpea:.
„Este ceea ce face ca o zi să difere de alte zile, o oră
de alte ore".
-
Tot aşa, respiraţia afectivă, diastola şi sistola con
