ces de stabilizare a lor. In organizările afective superioare este angajată întreaga personalitate ; stările conflictuale şi sciziunile interioare devin mai rare şi mai atenuate.
Polaritatea vieţii afective se manifestă prin fenomenul de compensaţie şi supracompensaţie ; sentimentul de inferioritate se echilibrează prin superioritate ; satisfacerea unui sistem permite hegemonia sistemului opus. Excesul de bucurie ne apropie de tristeţe, depă
şirea limitei în expresia simpatiei ne aduce în pragul antipatiei. A pretinde cuiva un sentiment pe care nu-l are înseamnă a favoriza un sentiment opus, o reacţie de apărare. Dezgustul elevului pentru carte reprezintă
uneori o reacţie de apărare împotriva „îndopării", a exigenţei ce depăşeşte posibilităţile elevului.
Legea compensaţiei, a contrastului, a pendulării şi oscilaţiei exprimă mecanisme primare ale vieţii afective. Cine n-a văzut timizi îndrăzneţi, temerari ? Cine n-a fost surprins de insensibilitatea sensibililor, afectuoşilor sau de cinismul pudicilor ? Voind să te îndepărtezi de o extremă, cazi în cealaltă.
Copilul, omul necivilizat, psihopatul şi nevropatul nu au stabilitate afectivă. Echilibrul psihic este, prin natura lui, mai ales afectiv. Un cîmp afectiv este cu atît mai labil, mai susceptibil de a-şi schimba tonalitatea afectivă în una contrarie, cu cît tensiunea lui este mai înaltă. Stabilitatea este un semn de maturizare afectivă
şi, în genere, de maturizare a personalităţii.
Profesorul Paul Hazard, istoric al literaturii franceze, îl prezintă, în monografia sa Viaţa lui Stendhal, pe scriitorul francez sub trei personaje diferite : Henri Beyle (adevăratul nume al scriitorului), egotistul Stendhal (pseudonimul romancierului) şi amicul Dominic (un personaj imaginat) ; contrastul îl reprezintă ultimele două personaje.
La fel de interesant este şi „cazul" Robert Schumann, contemporanul scriitorului citat. In noaptea de 17 octombrie 1833, tînărul Robert de 23 de ani este cuprins de anxietate. O panică ciudată şi absurdă dă alarma ; îi este teamă de ciumă, de a orbi, de a înnebuni ; are fobia înălţimilor, a întunericului, obsesia sinuciderii.
27
Treptat se diferenţiază 3 personaje : Robert, Florestan şi Eusebiu. Impreună cu alţi tineri, imaginari, de aceeaşi vîrstă, se constituie într-un grup fictiv „Davidsbund".
Pe cît de nebunatic, dinamic, expansiv, scînteietor şi tumultuos este Florestan, pe atît de liniştit, visător şf melancolic Eusebiu. Eul profund contradictoriu al lui Schumann, proiectat în opera sa muzicală, oscilează
între două valenţe contrare : Manfred şi Faust. Nebunia de care i-a fost atît de frică în 1833 devine mai tîrziu (1856) o tristă, dureroasă realitate.
Incă un caz, de data aceasta din lumea contemporană, descris de un psiholog sub titlul Trei feţe ale Evei (1957). Eva Albă era o fiinţă blindă, retrasă, conştiincioasă ; devenită subit Eva Neagră, se comportă ca o cochetă, expansivă, nebunatică, zgomotoasă. In urma tratamentului apare o a treia i:iersonalitate, Jana, matură şi echilibrată. Psihologii găsesc explicaţia în trecutul acestei femei, care, copil fiind, se identifica cînd cu mama, cînd cu tatăl ei, firi opuse.
Din relatarea sumară a cazurilor reţinem faptul că
tonalitatea personalităţii, profilul, echilibrul şi unitatea acesteia sînt indisolubil legate de viaţa şi dinamica'
afectivă. Capitolul despre temperament şi caracter din psihologia generală normală tratează despre introversiune-extraversiune, schizotimie-cicloidie, iar psihiatriile ne descriu simptomele psihozei ciclice, a maniei depresive, a pendulaţiei între euforie şi melancolie.
Ecourile frămîntărilor afective se înregistrează pe plan logic, superior, al personalităţii. Cu toate că psihologizarea logicii este considerată de către unii logicieni ca fiind mai gravă decît ignoranţa sau impietatea, riscăm totuşi să semnalăm faptul că la nivelul cel mai abstract al gîndirii se proiectează polaritatea vieţii afective. In cartea sa recentă asupra structurilor intelectuale 1, R. Blanche lărgeşte schema clasică a patratului logic al lui Boetius, cu raporturile lui de contradicţie, contrarietate, subcontrarietate şi subalternare, completînd-o cu schema hexagonului logic. Conceptele I R. B I a n C h e, 81tnu;t?ffeS inteUect1!,eUes! J. Vrin, Paris, 1966, 28
de valoare se organizează şi ele conform acestui model.
Iată unul din modurile axiologice în opoziţia termenilor : activ-inactiv, binefăcător-nociv, eficace-ineficace. Ordinea sentimentelor axiologice se prezintă
astfel : patie-apatie, filie-fobie, afobie-afilie. Tipurile temperamentale ni se înfăţişeae:ă şi ele pe planul logic în relaţii de opoziţie : ciclotimie-echilibru, excitaţiedepresiune, manie-melancolie, antren-calm.
Este adevărat că universalitatea structurii hexagonale ne revelează izomorfismul, analogia între familii de concepte foarte îndepărtate ; ne întrebăm, totuşi, dacă
