Wundt, părintele psihologiei experimentale, a mai adăugat la perechea amintită încă două perechi de sentimente: Tensiunea-Relaxarea şi Excitaţia-Liniştirea.
Sugestia lui Wundt n-a avut mari repercusiuni, iar explorarea vieţii afective a rămas săracă în compara
ţie cu alte sectoare ale vieţii psihice.
12
Explicaţia o putem gas1 m mentalitatea încă predominant dualistă a omului de ştiinţă din trecut. Opozi
ţia mitologică : · spirit-materie avea ca urmare orientarea unor cercetători cu predilecţie spre fiziologie, iar a altora spre culmile morale, spirituale. Studiul afectivităţii se scinda din ce în ce mai mult în investigaţia reacţiilor fiziologice la anumite situaţii şi în analize cu caracter etic şi intelectualist ; se deosebesc sentimente superioare, bune, ca iubirea, generozitatea, fidelitatea şi sentimente inferioare, rele, condamnabile, ca ura, gelozia, setea de răzbunare. Manualele şi tratatele abundă în analiza sentimentelor superioare: intelectual, etic, social, estetic, religios.
Psihologia ştiinţifică a început prin a fi mai ales fiziologică. Impulsul spre cercetarea aspectului fiziologic se datoreşte mai ales psihologului american James şi medicului danez Lange (1884), care au pus net problema priorităţii reacţiei fiziologice, organice în complexul emoţiei. Atenţia psihologilor s-a fixat asupra întrebării: Ce este primar, esenţial şi ce este secundar şi derivat, reacţia fiziologică sau starea conştientă a emoţiei, expresia sau conştiinţa expresiei ? Este oare emoţia o simplă înregistrare pasivă a furtunii organice sau este impulsul conştient care declanşează complexul de reacţii organice, ce devin astfel o simplă manifestare şi expresie a trăirii emoţionale conştiente ? Curentul biologic darwinist şi cel psihofiziologic al lui James
Lange au creat împreună un nou capitol în psihologie, acel al expresiilor emotive.
Latura fenomenologică şi conştientă a emoţiilor a progresat foarte puţin comparativ cu cercetările din domeniul funcţiilor de cunoaştere. Asistăm la un fenomen paradoxal : cu cît încercăm să pătrundem mai adînc în viaţa emoţiilor, ca trăiri conştiente, pur psihice, cu atît ne alegem cu mai puţin; cu cît intensificăm eforturile spre a modela aceste trăiri în concepte intelectuale „clare şi distincte", cu atît ne dăm mai bine seama că, în etapa finală a analizelor noastre, intro-13
spective, nu rămînem decît cu forme goale al căror conţinut este volatilizat, aşa după cum dispare ceaţa la lumina soarelui. Psihologul statorniceşte regula : emoţia se eclipsează în momentul cînd ne îndreptăm atenţia asupra ei ; ceea ce ne rămîne este conştiinţa situaţiei care ne-a provocat emoţia, împreună cu reacţiile la situaţia respectivă ; trăirea specifică, esenţa emoţiei dispare,. devine invizibilă, insesizabilă, volatilizîndu-se fără urmă. Este oare vorba de incompatibilitate între efortul de reflexie, analiză conştientă şi trăire emoţională, între intelect şi afectivitate ? Ce fel de fenomen psihic este acela care nu poate fi surprins printr-o operaţie intelectuală şi situat în cadrul unor noţiuni logice, ştiinţifice, adică să devină cunoscut? Iată că termenul de emoţie începe să fie scris în ghilimele şi tratat ca o construcţie arbitrară şi artificială, ca o creaţie mitologică. Emo_ţia, realitate, în aparenţă, atît de palpabilă şi vie, este declarată ca fiind o ficţiune de care nu are a se ocupa un om de ştiinţă. Ea nu există ca ceva aparte, în plus şi deosebit de conţinutul intelectual sau de realitatea somatică, fiziologică. Deci, nu ar fi cazul de a ne ocupa de ceea ce nu există în calitate de categorie psihologică originală.
Unii psihologi nu abandonează, totuşi, terenul. Faptul că un fenomen trăit nu poate fi prins direct în schemele noastre intelectuale nu ne îndreptăţeşte să
credem că el nu există. Din partea filozofilor în ajutor ne vine Bergson cu antiteza : intuiţie-inteligenţă. Trecutul filogenetic ne-a angajat pe linia inteligenţei statice, relaţionale, mediate şi obiectuale, dar aceasta nu înseamnă că n-ar exista şi un mod intuitiv, direct şi fluid de cunoaştere, opus celui dintîi.
Ideea bergsoniană apare aproape simultan cu un nou motiv introdus în orchestraţia psihologică a începutului secolului al XX-lea, acel al inconştientului. Astfel, fenomenele psihice se polarizează în stări gîndite şi trăite, intelectuale şi intuitive, statice şi dinamice, ra
ţionale şi iraţionale, conştiente şi inconştiente. Emoţiile şi întreaga viaţă afectivă ar avea, deci, sediu în această
împărăţie a negurii, a iraţionalului.
14
Iată că afectivitatea este situată sub pragul conştiin
ţei, şi al operaţiilor intelectuale, iar fiziologia modernă
