îi găseşte locul în regiunea subcorticală a hipotalamusului, în formaţia reticulată, domeniul informaţiei difuze şi aproape nediferenţiate; este „fondul" pe care se grefează formele conştiente, intelectuale ; este sursa: energizantă a vieţii conştiente, regiunea de unde ni se impun direcţiile generale ale conduitei, sensul general al existenţei şi realităţii.
Această situaţie ne duce spre o constatare cu desăvîrşire pesimistă: afectivitatea există, dar n-o putem cunoaşte, înţelege, gîndi. în adevăr : cum am putea sesiza insesizabilul, a conştientiza inconştientul, a intelectualiza afectivul, a gîndi o trăire? Se petrece ceva similar cu opoziţia din lumea fizică, între teoria corpusculară şi cea ondulatorie a luminii.
Care este dovada existenţei unui sentiment ? Se află
ea în inconştient sau în conştiinţă ? Ni se impune dilema : există, dar nu poate fi cunc.scut şi ca atare este ipotetic; a doua: îl credem cunoscut, dar nu sîntem siguri dacă nu este o iluzie, o simplă credinţă, opinie, fără un corespondent în realitate ; deci, este ipotetic, problematic.
Nu cumva este mai înţelept să ne ocupăm, aşa cum o propun behavoriştii (engl. behavior = comportament), de S-R, adică de relaţia dintre stimul şi reacţie? Se renunţă astfel la invizibil, inefabil şi inexprimabil şi ne mulţumim cu ceea ce este observabil, determinabil şi vizibil, în termeni de situaţie sau stimul şi reacţie.
Să lăsăm pe seama speculaţiei metafizice „trăirea",
„intuiţia", ,,inconştientul" şi „conştientul", limitîndu-ne la descrierea şi explicaţia conduitei. Iată încă o soluţie ce ni se oferă, dar şi ea este greu de acceptat, chiar de către behavioriştii ortodocşi înşişi.
Un pas înainte îl face psihologia prin lărgirea înţelesului de conduită, aşa cum o face Pierre Janet, înţelegînd prin conduită nu numai reacţia la o situaţie externă, ci şi reacţia, atitudinea faţă de propriile stări 15
ale individului, aproape la fel de exprimabile, vizibile şi determinabile ca şi răspunsurile la situaţiile din afară. In felul acesta stările afective nu ne mai apar ca simple oglindiri pasive ale unor fenomene fiziologice, ci ca stări active, ca reacţii la informaţii ce ne vin din propria noastră structură, realitate psihologică. Eţe sînt - după expresia lui Janet - ,,reacţii secundare", dar nu mai puţin active şi reale. Ele se constituie într-un domeniu bine determinat de stări şi procese afective. Le putem astfel descrie, analiza şi explica în calitate de fenomene originale şi deosebite de cele de cunoaştere (cognitive).
Pînă acum terenul este cîştigat prin recunoaşterea existenţei domeniului afectiv alături de cel intelectual.
In schimb, apropierea afectelor de fenomenele conative (lat. conatus = impuls, năzuinţă), volitive, merge pînă la pierderea independenţei lor de clasă distinctă
şi introducerea lor în aceeaşi clasă cu fenomenele de reacţie, cu tendinţele, năzuinţele, mobilele şi motivele.
Astfel harta fenomenelor psihice se reduce la două
continente ferme, iar sentimentele cu emoţiile reprezintă cel mult un domeniu anexat celui conativ sau o subdiviziune a acestuia. In tratatele contemporane de psihologie generală figurează din ce în ce mai rar capitolul despre emoţii şi sentimente, iar monografiile despre viaţa afectivă au devenit şi ele o raritate. Termenul de emoţie este aproape eliminat şi înlocuit prin termeni ca anxietatea, agresiunea, frustraţia, motiva
ţia, atitudinea. In orice caz, modul de tratare a emo
ţiilor şi sentimentelor este mult schimbat faţă de epoca lui Ribot şi chiar faţă de perioada mai aproape de a noastră, a lui Georges Dumas. Viaţa afectivă ni se înfăţişează astăzi ca fiind legată de motivaţie. Această
revoluţie nu ne separă total de trecutul psihologiei, de primul sfert de veac al nostru, cînd interpretarea biologică a psihologului american McDougall reducea conduita umană la impulsuri înnăscute, instinctive, cu latura lor subiectivă, internă, a emoţiilor şi sentimentelor. Noţiunea de motiv depăşeşte astăzi conceptui 16
biologic de instinct, iar viaţa afectivă ne apare ca fiind legată de dinamica forţelor motivaţionale.
,,Nu există - spune psihologul Otto Klineberg -
demarcaţie bine definită între motivaţie şi comportare afectivă" 1• Dar nici această deplasare sau anexiune teritorială a afectivităţii la imperiul motivaţiei nu introduce prea multă ordine în explicarea fenomenelor afective, întrucît nici înţelesul de motivaţie nu se bucură de unanimitatea dorită. ,,Nici un domeniu al psihologiei - spune psihologul Kendler - n-a inspirat atîtea teorii ca motivaţia. De fapt, teoriile asupra motivaţiei sînt atît de variate şi contradictorii între ele, încît este imposibilă totalizarea sau integrarea lor" 2•
Aceasta nu înseamnă totuşi, să nu consemnăm anexarea fenomenelor afective la noul imperiu al motivaţiei.
2. Numele
Privită în contextul legilor biologice, în special prin prisma ideii de adaptare, viaţa afectivă se scindează în două mari grupe de fenomene : adaptate şi neadaptate, stări psihice afective care exprimă sau însoţesc reac
ţiile adaptate la realitate şi altele care trădează dezadaptarea, dezintegrarea, dezorganizarea individului.
Primele le vom numi în general sentimente, grupa a doua va cuprinde ceea ce numim emoţii.
Cu toate că ar,părea că prin această diferenţiere am atins terenul ferm şi ne-am afla în posesia busolei de orientare, a punctelor cardinale în universul nostru psihic, constatăm, cu toată surprinderea, că pe măsură
ce lărgim aria de informaţii psihologice pierdem terenul sub picioare şi ajungem să nu mai ştim unde ne aflăm. Diversitatea terminologică în lumea psihologilor 1 Otto K 1 i ne b erg, Psychologie sociale, P.U.F., 1963, I, p. 191.
2 H o w a r d H. Ke n d 1 e r, Basic Psychology, Methuen, London, 1963, p. 268.
17
este atît de mare încît ne dăm seama că folosind termeni diferiţi autorii vorbesc uneori despre aceleaşi fenomene sau cu aceleaşi cuvinte desemnează fapte psihice diferite. ,,Psihologia vieţii afective - spunea McDougall acum 32 de ani în urmă - este încă atît de înapoiată, atît de haotică, cu o diversitate atît de mare de păreri şi teorii, că o terminologie general acceptată încă nu ne este accesibilă" 1.
Situaţia de azi nu este mult schimbată. Dacă în celelalte domenii ale psihologiei terminologia este relativ uniformă, în domeniul afectivităţii aproape fiecare autor întrebuinţează o terminologie proprie şi de aceea, în examinarea părerilor unui psiholog, este nevoie de cunoscut mai întîi lexiconul psihologic al autorului.
