dicţia logică, care poate Îi gîndită pe plan simbolic Îără
a periclita unitatea eului, cu contradicţia afectivă ; nu vom identifica opţiunea pe plan intelectual, unde integritatea conştiinţei este păstrată, cu pendulaţia pasională, cu dominarea preferenţială afectivă, unde partea învinsă este izgonită, expulzată din conştiinţă.
Unitatea eului este greu de realizat datorită în primul rînd multiplicităţii de imagini prin care se reflectă
personalitatea noastră în conştiinţa altora şi numărului de modele variate pe care subiectul tinde să şi le însu
şească. ,,Nimeni nu m-a înţeles complet" - scrie Gogol mamei sale. ,,La dumneavoastră - continuă el - sînt considerat ca om capricios sau pedant nesuferit, care se crede a fi mai deştept ca toată lumea şi făcut altfel decît restul lumii. Aici sînt socotit blînd, ideal al răbdării şi al cuminţeniei. într-un sens sînt cel mai liniştit, modest, politicos ; în alt sens sînt posac, meditativ, necioplit etc., în al treilea sens sînt limbut şi extrem de plicticos ; pentru unii - deştept, pentru alţii - prost.
Numai pe tărîmul meu adevărat - încheie scriitorul rus - veţi cunoaşte adevăratul meu caracter".
Ne întrebăm dacă autorul acestor rînduri era în posesia adevărului despre eul său autentic ? Ultimii ani ai scriitorului, precum şi sfîrşitul său ne pun în faţa unei disocieri şi destrămări a unităţii afective a personali tă ţii.
Aproape în acelaşi timp, în al doilea pătrar al secolului trecut, dar de data aceasta în sudul Europei, înregistrăm o modulaţie afectivă aproape identică : ,,Cine am fost ? " - se întreabă Stendhal. ,,Cine sînt ? M-aş
simţi, în adevăr, foarte încurcat ca s-o pot spune. Sînt considerat ca un om de spirit şi foarte insensibil, şiret chiar şi văd că am fost, în mod constant, ocupat cu iubiri nefericite. Ce-am fost deci ? N-o voi şti. Cărui prieten, oricît de luminat ar fi, aş putea-o cere ? Cărui prieten am spus vreodată un cuvînt despre durerile mele de dragoste ? Am fost eu oare om de spirit ? Avut-am talent pentru ceva ? Om de spirit sau prost ? Om de c.uraj sau fricos ? Şi în fine, fericit sau nenorocit ?"
(1836).
35
Problema autenticităţii eului este 1eit-motîvui filozofiei existenţialiste contemporane ; ea se pune într-un mod acut astăzi în faţa solicitărilor masive şi trepidante ale mediului, în faţa forţelor care ameninţă cu alienare şi destrămare integritatea, unitatea eului.
Totuşi, prin sentimente, prin analiza intelectuală a semnalizării afective, ajungem la motivaţie, la descifrarea sensului şi a semnificaţiei conduitei noastre. Ne recunosc cei din jur, ne recunoaştem pe noi înşine în primul rînd prin interpretarea sentimentelor noastre şi a modului nostru de a le trăi şi exprima. De aceea, buletinul de identitate al afectivităţii urmează să se integreze într-un buletin psihologic al personalităţii.
Funcţia
CAPITOLUL II afectivităţii
AJUNGEM la cunoaşterea mai profundă a naturii unui obiect sau fenomen atunci cînd aflăm la ce serveşte, cînd descoperim funcţia şi utilitatea lui.
Chiar primele răspunsuri ale copilului la întrebarea :
„Ce este ? " sînt de natură funcţională : ,,Calul este pentru a trage trăsura" , ,,Mama este pentru a pune masa" , ,,Melcul este pentru a fi strivit" etc. Ne întrebăm şi noi la ce serveşte afectivitatea ?
Dacă între motivaţie şi comportare afectivă nu se poate face o demarcaţie netă, dacă sentimentul estf'
conştiinţa unui impuls, al unui mobil sau motiv, atunci este clar că el reprezintă cheia explicaţiei şi înţelegerii conduitei umane. Sentimentul asigură selecţia, direcţia şi persistenţa conduitei. Aşa se lămureşte, ca şi la motivaţie, r.aracterul lui dinamic şi direcţional, funcţia lui de semnalizare, energizare şi sensibilizare. Dificultatea, însă, cum am văzut, constă în faptul că sentimentul nu este o expresie a unei singure tendinţe, ci a unei constelaţii de impulsuri şi tendinţe. Interpretările adesea simplifică situaţia reală.
Afectivitatea se integrează în mecanismul general al adaptării organismului, în funcţia generală de reglare a conduitei. Această funcţie se exercită prin informa
ţiile primite de către instanţa de reglare. Alături de senzaţie, care ne procură informaţii privind natura, proprietăţile obiectelor externe, sentimentele ne informează asupra valorii, utilităţii lor pentru buna stare a organismului, a subiectului. Dintre aceste două izvoare 37
(şi canale) informaţionale, primul ne dezvăluie semnificaţia stimulului, al doilea - sensul acestuia ; împreună ele constituie înţelesul obiectului, al fenomenului, al situaţiei. Semnificaţia este de natură mai ales intelectuală ; sensul este de natură motivaţională, afectivă.
Reglarea conduitei, deci, nu se face direct de către instanţa informaţională, obiectivă sau subiectivă, ci prin intermediul acesteia. De aceea, nu sîntem cu totul de acord cu Pierre Janet că „sentimentele sînt regulatoare ale conduitei" . Functia lor este de a semnaliza impulsurile şi direcţiile de 'activitate, precum şi modurile de satisfacţie, instanţei de reglare a conduitei.
