Psihologii de azi deosebesc trei moduri de reacţie afectivă la o frustraţie : agresiunea, regresiunea şi represiunea. Agresiunea poate fi fizică sau verbală, imediată sau amînată, directă sau indirectă, deplasată
asupra altora (,,ţapul ispăşitor") sau asupra persoanei proprii (sinucidere). Regresiunea spre faze primitive, mai simple şi infantile, are loc atunci cînd căile de satisfacere normală, complexă şi superioară, sînt închise.
Reprimarea insucceselor şi a privaţiunii exercitată din partea altora se manifestă prin uitare, expulzare din conştiinţă, a urmelor întîmplării neplăcute.
Unii psihologi consideră că reacţia la frustraţie are mai mult un caracter emoţional, fix, rigid şi stereotip, lipsit de · finalitate. Agresiunea ar proveni mai curînd din ură decît din mînie. Noi credem că reacţia agresivă
poate fi de natură emoţională, explozivă, dar ea poate avea şi o formă comprimată, de ură, cu reacţie amînată.
Individul se angajează uneori într-un „cerc vicios" : agresiunea ca efect al frustrării declanşează sancţiunea din partea cuiva, pedeapsa, simţită ca o nouă frustrare, care duce la repetarea agresiunii ş.a.m.d.
Se cere reţinut totuşi faptul că frustrarea nu duce în mod necesar şi invariabil spre agresiune. Ceea ce determină ostilitatea celui frustrat este semnificaţia, interpretarea personală a situaţiei. Cînd privaţiunea este apreciată de cel deposedat ca rezonabilă şi nu arbitrară, nejustă, maliţioasă, ea nu provoacă ostilitate. Dacă însă
bunul la c;are, rîvnim se poate obţine şi avem conştiinţa că ni se cuvine, dar nu ni se dă, reacţia de agresiune se produce ; dacă se ştie că obţinerea nu este posibilă
sau nu avem dreptul la ea, reacţionăm printr-un sentiment de regret şi părere de rău.
Ce.ea ce merită de reţinut din analiza fenomenului de frustraţie este faptul că aici găsim adeseori sursa de explicaţie a cazurilor de delincvenţă infantilă şi juvenilă, a numeroaselor neînţelegeri şi conflicte familiale, 51
precum şi a nevrozelor. Înega1itatea de tratament a copiilor din partea părinţilor creează aproape inevitabil stări de tensiune afectivă, sarcini energetice ostile faţă
de părinţi sau ceilalţi membri ai familiei. Oriunde găsim animozitate, ură şi invidie să căutăm „complexul de frustratie" .
Inter'esul psihologic faţă de acest mod de reacţie este, după părerea noastră, un alt mod, mai modern, de a vedea „complexul de inferioritate" , la modă acum trei sau patru decenii în urmă. Ambele moduri de interpretare merită toată atenţia fiind vorba de sentimente personale, legate de „eu", de poziţia şi prestigiul persoanei într-un statut social, familial, profesional, de atitudinea faţă de sine, piesă principală a modului uman de existenţă. Să nu uităm că la numeroase specii animale sociale, poziţia ierarhică în grup este cucerită de fiecare individ şi „respectată" de toţi membrii grupului.
Investigaţiile psihologice asupra diverselor tipuri de situaţii care provoacă sentimente sau emoţii fundamentale au arătat că emoţiile se produc în genere în faţa situaţiilor neaşteptate, bruşte, cum este frica provocată
la copil în clipa pierderii suportului, de zgomote nefamiliare sau de întuneric. La vîrsta şcolară, clasificaţia situaţiilor indică procentajul cel mai ridicat al sentimentelor intense şi al emoţiilor în faţa sarcinilor şcolare grele sau neprevăzute (40,2 la sută), apoi sentimente de inferioritate provocate de pierderea prestigiului (30,8 la sută) 1. Ambele categorii reprezintă refracţia situaţiei în atitudinea faţă de sine polarizată pe dimensiunea superioritate-inferioritate.
(b) Conflictul
Conflictul este prin excelenţă un factor al tensiunii afective. Două sau mai multe tendinţe, egale în intensitate dar calitativ incompatibile, creează conflictul.
1 D o r o t y R e t h ,I i n g s h a f e r, Motivation as related to Personality, McGraw-Hill, New York, 1963, po. 150-160.
52
