,,castele în Spania" etc.
Importanţa cuvîntului în învăţămînt este cunoscută
de către pedagogi şi nu este nevoie de amintit aici aceasta ; cuvîntul orientează atenţia, ajută la elucidarea semnificaţiei prin aşezarea faptului în contextul necesar.
Incă în opera lui Longos Daphnis şi Chloe, considerată ca patriarh al romanului, ni se prezintă evoluţia relaţiilor între păstor şi păstoriţă, relaţii afective, noi pentru fiecare şi revelatoare ale unor calităţi fizice şi morale, dar fără ca aceste stări să fi dobîndit un nume ; ele au început şi au continuat prin a fi anonime şi mute. Pentru noi, cititorii de azi, identitatea lor nu poate constitui o enigmă ; pentru tinerii, însă, care nu auziseră vorbindu-se despre dragoste, acest sentiment nu exista. ,,Biata fată - spune autorul despre eroina romanului său - nu ştia singură ce simte, ea cea crescută la ţară şi care n-auzise pe nimeni vorbind de dragoste". Dar cum poate exista manifestarea unui fenomen fără existenţa lui ? Se poate oare afirma că
sentimentul nu există decît cînd sîntem conştienţi de 55
el, în Qiuda faptului că este trăit, se manifestă şi că toţi cei din jur îl pot identifica ?
Este totuşi o parte de adevăr în afirmaţia că existenţa psihologică implică şi traducerea fenomenului în cuvinte, verbalizarea lui. Conştiinţa omului este prin excelenţă verbală şi a fi conştient de un fenomen înseamnă
a fi capabil de a-l exprima, traduce în cuvinte. Astfel şi pentru sentimente existenţa înseamnă conştiinţă verbală.
Asemenea teză ar fi fost pe de-a-ntregul acceptată
în tîecutul psihologic, cînd existenţa psihică era redusă
la fenomene conştiente. Cucerirea dreptului la existenţă
de către fenomenele inconştiente ne face astăzi să nu putem exclude realitatea faptului psihic neverbalizat sau preverbal, subconştient sau inconştient, cu atît mai mult cu cît şi în domeniul identificării fenomenelor psihice există erori, iluzii, amăgiri, autoamăgiri, falsuri şi contrafaceri. Convingerea despre existenţa unui fenomen se dovedeşte uneori a nu fi fondată, după
cum şi moneda îşi pierde la un moment dat acoperirea în aur sau se dovedeşte a fi falsă. Conştiinţa de sentiment are, deci, şi ea un caracter fiduciar, este un act de credinţă şi de atitudine ; ea ne poate înşela, aşa după
cum cineva se poate înşela crezînd că în casa lui de fier, necontrolată, se păstrează o sumă de bani sau alte valori care, în realitate, de multă vreme nu mai există'.
Intre instanţa verbală şi cea profundă, afectivă, nu există totdeauna un raport de concordanţă.
Gesturile şi expresiile neverbale sînt uneori mai elocvente decît limbajul articulat. Fabriciu, eroul lui Stendhal din La chartreuse de Parme, interpretează
sentimentele Cleliei Conti nu după dicţionarul lingvistic şi conştient, ci după cel mut şi arhaic. ,,Toate gesturile sale voluntare - gîndeşte Fabriciu despre Clelia
- spun nu, dar ceea ce este involuntar în mişcările ochilor ei pare a mărturisi afecţiune pentru mine".
Fără îndoială că chiar dacă existenţa unui sentiment nu se reduce în întregime la denumirea şi identificarea lui ,conştientă, actul de conştiinţă îi asigură o realitate deplină în circulaţia socială, de examen critic. Cuvîntul nu este o simplă traducere ; el însoţeşte actul de trans-56
formare a realităţii. Identificarea verbală ne asigură
un grad de posesiune şi stăpînire superioară a realităţii verltalizate şi ne permite să înţelegem puterea de influenţă şi de persuasil_,\ne a cuvîntului. Un personaj din romanele lui A. Gide exclamă cu nedumerire : ,,Nu .
ştiu dacă cred că iubesc mai puţin fiindcă în adevăr '
iubesc mai puţin sau iubesc mai puţin fiindcă cred că
iubesc mai puţin" . Cuvîntul, deci, nu este un simplu epifenomen !
Separaţia şi distanţa crescîndă între cuvînt şi obiectul real, transformarea cuvîntului în simbol aduce cu sine importante consecinţe ; în primul rînd, se creează
o lume psihică, internă, individuală. Răspunsul nostru la solicitările lumii externe se exercită la început mai ales pe planul practic, de acţiune. Traducerea verbală
a acţiunii deschide obiectului posibilitatea de a deveni
„al nostru" . Îl putem evoca oricînd şi menţine în faţa noastră oricît am voi. Prin intermediul cuvîntului se înfiripează un dialog cu noi înşine.
Opera scriitoarei Alba de Cespedes, Caiet proscris, conţine o analiză admirabilă a procesului de transformare psihică a femeii, începînd cu momentul cînd se hotărăşte şi începe să-şi noteze impresiile zilnice într-un caiet intim. Acest caiet devine viaţa ei intimă, nouă şi deosebită de tot ansamblul de activităţi cotidiene de pînă atunci. Caracterul lor „secret" le individualizează, le particularizează. Aspectul lor de „intimitate" permite Valeriei să se destăinuiască, să se observe mai bine, să se judece. Aşa se explică nevoia adolescentului, în această perioadă de formare şi cristalizare a conştiin
