Psihologul elveţian Claparede face deosebirea între conflict al mijloacelor şi conflict al scopurilor ; primul creează probleme de natură intelectuală şi rezolvarea lor dovedeşte gradul şi nivelul de capacitate intelectuală, în timp ce al doilea ne duce spre opţiunea scopurilor angajînd astfel adîncurile personalităţii, voinţa, caracterul şi afectivitatea persoanei. Chiar dacă aceste două
forme nu se pot manifesta izolat, iar mijloacele, într-un anumit context, devin scopuri, iar scopurile - mijloace, distiI_1cţia merită să fie reţinută.
Conflictul este o formă interioară de frustraţie, întrucît satisfacerea unei tendinţe se face în detrimentul alteia, prin privaţiunea alteia. Psihologul american de origine germană, Kurt Lewin, deosebeşte trei tipuri de conflicte între forţe : (1) atracţie-atracţie, cînd două'
valenţe pozitive îşi dispută supremaţia (copilul ar dori să plece în excursie, dar tot atît de mult i-ar place să
se joace acasă cu camarazii săi), (2) respingere-respingere, luptă între două valenţe negative, disputa şi nevoia de „alegere între două rele", ameninţarea de „a cădea din lac în puţ" (copilul trebuie să aleagă între pedeapsa pentru a fi lipsit de la şcoală sau nota proastă
pentru lecţia nepregătită) şi (3) atracţie-respingere, o.
valenţă pozitivă contrariată de o egală valenţă negativă
(dorinţa copilului de a se urca într-un pom frînată de teama de a cădea ; dorinţa de a comite un act de bravură inhibată de teama de a fi ridicul) ; crizele de timiditate îşi au originea mai ales în acest tip de conflict.
Tipurile de conflict descrise îşi găsesc o ilustrare în celebrele tragedii antice şi moderne.
(c) Stressul
Endocrinologul canadian Hans Selye a elaborat cu începere din 1930 conceptul de stress, care s-a impus în ultimele decenii în fiziologie şi este astăzi adoptat şi ca stress psihologic. Este vorba de tulburări sau boli ale adaptării şi de sindromul general de adaptare, GAS
(Generai Adaptatton Syndrome), caracte:riz.at prin 3
53
stadii : (1) reacţia de alarmă, (2) stadiu de rezistenţă şi (3) stadiu de epuizare. Introducerea în psihologie a acestei noţiuni a dat naştere la interpretări diverse ducînd spre identificarea stressului cu anxietatea, conflictul, frustraţia, implicaţia eului, ameninţarea şi emo
ţionalitatea. De fapt, necesitatea acestei noţiuni ni se impune pentru a înţelege pragul maxim de rezistenţă
psihică a organismului la perceperea unei ameninţări.
Dacă prima treaptă sau primul prag, numit „instigaţie", exprimă conflictul între tendinţe sau individ şi ambianţă, al doilea prag, al trăirii mai intense, de
,,frustraţie" sau „ameninţare" se traduce printr-un sentiment de alarmă, teamă, legat de integritatea eului.
Al treilea prag, propriu-zis al „stressului" atinge intensitatea anxietăţii sau a panicii în faţa pericolului iminent. In fine, ultimul prag, al epuizării ne oferă tabloul deznădejdii, al prăbuşirii totale. Este vorba, deci, de acele stări afective care sînt legate de percepţia unei ameninţări a integrităţii organismului, a eului, ameninţare care provoacă mobilizarea energiei şi îndreptarea ei spre protecţia individului. Atît suprasolicitarea, conflictul, cît şi situaţiile ambigue provoacă aceste stări de alarmă. Constatăm şi aici că stările stressante şi anxioase sînt aproape invariabil legate de atitudinea faţă
de sine a persoanei, de relaţii interindividuale în care se dezvăluie vulnerabilitatea şi sensibilizarea faţă de eşec, de defecte personale, de sarcini excesive, de exigenţe externe sau de nivelul de aspiraţii superioare, de incongruenţe între eul real şi cel dorit 1.
2. ,,La început a fost cuvîntul"
Cînd se poate afirma despre un sentiment că există ?
S-ar putea răspunde fără ezitare că existenţa unui sentiment devine neîndoielnică în momentul cînd 1 In lucrarea Psihologie pedagogică. Studii, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1962, am dez-bătut problema raporturilor dtntre posibHitate şi exigenţă, pp. 85-137.
54
putem vorbi despre ei, cînd îl putem numi şi identifica verbal. Aşa se explică vorba devenită curentă că „lumea n-ar şti ce este iubirea, dacă n-ar auzi vorbindu-se despre ea" . Tot aşa „cîţi oameni ar cunoaşte gelozia, dacă n-ar auzi vorbind despre gelozie, dacă n-ar fi convinşi că trebuie să fie geloşi" (A. Gide).
Puterea magică a cuvîntului este imensă, cu atît mai mare cu cît aderenţa la realitate este mai strînsă. La copil, la omul necivilizat şi la unii psihotici cuvîntul face parte din natura obiectului sau fenomenului respectiv ; a rosti cuvîntul înseamnă a evoca obiectul sau fiinţa corespunzătoare. A poseda numele unei persoane înseamnă a putea exercita o putere asupra ei.
Terenul vrăjitoriei se află pe această treaptă a conştiin
ţei neevoluate. Cuvîntul te aduce în faţa realităţii.
Chiar la omul evoluat şi civilizat apar reminiscenţe ale acestei trepte din trecutul magic al cuvîntului, mai ales în stări afective, emoţionale sau pasionale puternice ; teama aduce fantome ; dorinţele puternice făuresc
