8. Să te angaj ezi a o iubi pentru totdeauna.
Nu este greu de găsit în aceste „normative" ale dragostei cavalereşti trăsăturile esenţiale ale personalităţii
,,cavalerului" medieval şi mai ales ale idealului epocii, ideal de frînare a impulsurilor instinctive, de socializare a pornirilor biologice prin ideea de „altul", de conştiinţă individualizată a existenţei altuia ca partener al unui „cuplu social", unit într-un sentiment unic, împărtăşit de amîndoi, cu componentele lui de protecţie, admiraţie, fidelitate, adoraţie şi sublimare platonică.
Să comparăm acest codex medieval al iubirii „sfinte"
şi platonice cu „Ars amandi", mai profană şi mai t1;restră, a lui Ovidiu. Lecţiile de dragoste galantă ale poetului roman nu se potrivesc cu normele de fidelitate eternă ale cavalerului medieval. Licenţele poemului
„Arta de a iubi" au servit, după cum se ştie, împăratului August de pretext pentru a exila poetul fericit. In această operă - spune un comentator al ei - ,,se face simţită mîna, suflul şi spiritul unui om bine crescut" .
„In această carte, inspirată d e pasiunile cele mai fericite ale vieţii, asistăm la instituirea unei societăţi politicoase" 1. Dacă Vergiliu dezvăluie farmecul vieţii cîmpeneşti şi învaţă pe contemporanii săi cum să iubească
pădurile, cîmpiile, rîurile, păstorii, Ovidiu ne oferă
• modele de graţie în dragostea citadină a Romei civilizate.
Literatura clasică a secolului al XVII-lea ne oferă
modele de sentiment de onoare cu ritualul lui, a cărui scenă finală o constituie duelul. In timpul lui Ludovic al XIV-lea se numără circa 4 OOO de nobili ucişi în duel.
1 J u 1 e s J a n i n, în Ovide, Les amours, Paris, Garnier freres, p. LXXVIII.
62
Cît . de departe este sensul sentimentului de onoare al omului de azi, al societă.ţii noastre industriale, de „onoarea" nobilului francez de acum două secole în urmă !
Dar cum se explică generalizarea, răspîndirea unui model afectiv ?
4. Imitaţia şi contagiunea afectivă
Unii psihologi şi sociologi au încercat să explice fenomenul de socializare şi generalizare a modelelor de conduită şi a trăirilor emoţionale prin imitaţie, înţeleasă ca fortă instinctivă. Gabriel Tarde a făcut din imitaţie o le'ge de transmitere a noului într-un grup social. Astăzi această părere nu mai este împărtăşită.
Imitaţia este un fenomen intenţional şi inteligent : omul nu imită decît actele a căror semnificaţie o cunoaşte si ale căror efecte îi aduc o satisfactie. Mobilul imitatiei; deci, nu este un impuls înnăscut ; i{oi nu imităm fiin.'dcă
nu putem face altfel, ci pentru că, urmărind un scop, sesizăm legătura între scopul urmărit şi actul imitat.
Nici identitatea reacţiilor unui grup social la o situaţie nu este o dovadă a imitaţiei. O sală de spectatori care izbucnesc în rîs la o glumă a actorului · nu o fac în baza legii de imitaţie ; asemănarea pînă la identitate a reacţiilor poate fi o simplă coincidenţă a aceloraşi reac
ţii individuale la acelaşi stimul extern.
Noi nu credem, totuşi, că transmisiunea unui act, a unei semnificaţii sau trăiri de la un individ la altul se explică numai prin imitaţie, ca act intenţional, intelectual. Pe treapta arhaică paleopsihică, există un mecanism car� se declanşează instinctiv pe baza experien
ţei ancestrale şi acesta este contagiunea afectivă, inerentă societăţii animale şi fazei gregare a societăţii umane. Faptul că toţi membrii unui grup social izbucnesc în rîs poate reprezenta o simplă sumă a membrilor care ar rîde �i izolat fiecare într-o situaţie identică.
Este adevărat şi faptul că rîsul unora poate fi o simplă
imitaţie, ,,rîs de complezenţă", pentru „a arăta" că
împărtăşesc dispoziţia igrupului, a gazdei sau a „şefu-
lui" . Nu trebuie să uităm, totuşi, că există şi un rîs contagios, acel rîs în cascadă, efect al contaminării colective şi, în parte, al autocontaminării. Ne aflăm într-o dispoziţie veselă sau tristă datorită uneori „atmosferei'',
