„climatului" afectiv al ambianţei sau dispoziţiei create de liderul grupului. Pe acest fond de contagiune, supus legilor reflexelor condiţionate, se situează structurile intenţionate, instrumentale, de natură imitativă. Contagiunea este un strat primitiv de identificare şi transmisiune afectivă. Conformismul intelectual şi imitativ este precedat şi susţinut filogenetic de cel afectiv, instinctiv, înnăscut.
Astfel, există simpatie prin contagiune, cînd ne bucurăm „spontan" de bucuria altora şi ne întristăm de durerile şi tristeţile celor de aproape, precum şi ,simpatii care nu se manifestă prin identitatea expresiilor şi trăirilor.
Dacă în primul caz, conştiinţa de sine se dizolvă în conştiinţa de „noi", în cazul al doilea înţelegerea afectfvă a durerii altuia, în loc de a ne crea o durere similară, ne îndeamnă ca, păstrîndu-ne iniţiativa şi independenţa, să găsim măsuri corespunzătoare de a veni altuia în
"ajutor. Această deosebire a fost făcută, cu toată subtilitatea unui mare analist, de către filozoful german Max Scheler 1.
Nici pentru scriitori fenomenul nu este o enigmă.
„Există două soiuri . de compătimire" - spune Stefan Zweig. ,,Unul, plin de slăbiciune şi sentimental... şi un altul, singurul demn de luat în seamă - compătimirea nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi este hotş.rîtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune, pînă la capătul puterilor ei şi chiar mai departe."
(Suflete zbuciumate).
Pe fondul desindiviciualizat, gregar, de contagiune, se formează structura personală şi interlJ;:ională de imi-1 M a x S c h e 1 e r, Nature et formes de la sympathie, Payot, Paris, 1928.
taţie, iar ca instanţă supremă, spirituală şi creatoare, acea de înţelegere şi ajutorare. Astfel, există iubire şi devotament orb, instinctiv şi unul lucid, controlat şi: creator. Există iubire oblativă, cu dizolvarea totală a personalităţii unuia în personalitatea altuia şi o iubire în care partenerii îşi păstrează fiecare independenţa sa morală, constituind, într-o unitate complementară, un adevărat cuplu social.
Metamorfoze
CAPITOLUL IV afective
APARIŢIA sentimentului, ca şi natura
lui, îşi are explicaţia atît în situaţie cît şi în structura personalităţii. Semnificaţia fenomenului izvorîtă din însuşirile lui face posibilă valorificarea acestora potrivit aspiraţiilor şi trebuinţelor individului. Aşadar, specificul sentimentelor este determinat în parte de specificul obiectului. Sentimentul de foame nu-l vom simţi decît în faţa unui obiect perceput ca fiind comestibil ; proprietăţile hranei vor spori sau vor diminua atracţia noastră faţă de hrană. Dar nu mai puţin şi hrana respectivă va dobîndi o valenţă mai. mare sau mai mică
în funcţie de intensitatea şi calitatea preferinţelor subiectului ; gastronomul va înzestra bucatele cu calităţi ignorate de un profan în ale artei culinare. Un sentiment de iubire va fi declanşat de o serie de calităţi pe care trebuie să le posede obiectul atracţiei noastre, dar este tot atît de adevărat că, cu cît sentimentul este mai puternic, cu atît fenomenul de transfigurare, de împodobire a obiectului de adoraţie cu calităţi deosebite se exercită cu mai multă vigoare. Dacă
i:;entimentele sînt un răspuns la natura şi proprietăţile fenomenelor din afară, lumea este şi ea, într-o măsură, proiecţia naturii, a structurii personalităţii noastre.
Efortul omului ,de ştiinţă constă în desubiectivizarea lumii ; în viaţa cotidiană, sudura subiectului cu obiectul nu poate fi înlăturată. Transfigurarea semnificaţiei obiectului transformă sensul şi atitudinea subiectului ; dorinţele, atracţiile şi repulsiile subiectului contribuie 66
la descoperirea calităţilor şi defectelor obiectului. Un
. om pasionat găseşte totdeauna „justificarea" pasiunilor sale în proprietăţile şi natura obiectului acestei pasiuni.
Atracţia sau repulsia, ajunse fiind la nivelul con
ştiinţei, au nevoie de justificare. Aceasta îşi găseşte temeiul în natura, însuşirile obiectelor, fenomenelor, persoanelor, situaţiilor din afară ; în lipsa lor n-ar exista sentimentele, iar fără tendinţe afective n-ar fi nici angajare şi nici lumea din afară n-ar exista pentru noi ; lumea ar fi atît de străină de noi, atît de departe de conştiinţa noastră (dacă am presupune o asemenea realitate izolată), încît nici n-am găsi un loc în existenţă, n-am exista nici pentru noi, nici pentru alţii. Dacă lumea din afară o regăsim în noi, pe noi ne descoperim în lumea din afară. Sentimentele şi dorinţele îşi găsesc leagănul în ambianţa din care facem parte ; ,,fiinţă în situaţie" , cum ar spune un existen
ţialist. Avem, pe de o parte, ,,subiectul luminînd lucrurile" şi pe de altă parte „lucrurile întorcînd subiectului imaginea lui" 1• Două sensuri : introiecţie şi proiec
ţie, asimilare şi acomodare.
Semnificaţia situaţiei este totodată cauză şi efect al stării afective. Numai printr-un artificiu separăm aceste două aspecte, două sensuri de forţe într-un cîmp sau sistem dinamic.
I . Lampa lui Aladin
