blamatei fragmentări a tuşei ca mijloc de exprimare. Această
ultimă caracteristică a impus în rândul publicului ideea că
revoluţia impresionistă a constat mai întâi de toate în „factura picturală", idee care, deşi conţine un sâmbure de adevăr, este mult prea simplistă. Paginile care urmează propun o altă lectură a apariţiei picturii moderne. Ele încearcă să
demonstreze că în impresionism are loc o schimbare mult mai radicală şi mai profundă, care vizează „tematizarea privirii moderne".
Trebuie, prin urmare, să lăsăm deoparte ideile preconcepute şi să vedem ce ne spun imaginile înseşi. Doar astfel, noutatea privirii prin care impresioniştii percep lumea se arată în toată amploarea. A considera această nouă privire drept „proaspătă, liberă, imaculată" înseamnă a contribui la crearea unui nou mit, când de fapt e nevoie de o acţiune demistificatoare. Privirea impresionistă este, ca orice fenomen cultural, ,,construită". Este influenţată de fotografie, de stampa japoneză şi, nu în ultimul rând, de noul tip de sensibilitate care apare în epoca modernă. Cred - iar asta e teza esenţială a interpretărilor pe care le aduc în faţa cititorilor - că, dacă există cu adevărat ceva profund nou în pictura lui Manet, Monet şi Degas, este faptul că meditaţia asupra actului de a vedea devine, în opera lor, o temă centrală.
Impresionismul „gândeşte privirea" cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, ci, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. Această „tematizare a privirii" este „modernă", căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii.
Reflecţiile mele se înscriu în contextul unei analize istorice similare celei întreprinse într-un studiu pe care l-am 6
dedicat cu ani în urmă originilor „tabloului", obiect figurativ considerat ca fiind dispozitivul vizual central al tradi
ţiei plastice occidentale. Dar nu „instaurarea" tabloului mă
interesează aici, ci „disoluţia" sa. Tema este uriaşă, carteaaceasta însă, aşa cum se vede, e minusculă. Abordarea uneiatare probleme într-un număr restrâns de pagini se poatetotuşi justifica prin faptul că analizele care urmează, deşiiau în consideraţie un număr redus de opere ( e drept, celebre), îşi propun să arunce o nouă lumină asupra unuiîntreg fenomen.
Firul care leagă cele trei studii reunite aici dirijează şiprovoacă o operaţie de demontare interpretativă a tablouluiimpresionist, cu scopul de a-i evidenţia dispozitivul vizual.
E vorba, aşadar, despre analizarea „noii picturi" ca un faptcultural, care se detaşează în primul rând prin caracterulsău reflexiv şi dialogic. Atât reflexivitatea, cât şi dialogulsunt prezente la mai multe niveluri: în planul relaţiei cutradiţia plastică occidentală, în cel al competenţei şi al dialogurilor purtate de impresionişti şi, în sfârşit, în planulcoexistenţei cu cei care aveau să devină nume mari aleliteraturii moderne, precum Baudelaire, Zola sau Maupassant.
Altfel spus, în spaţiul în care imaginea se confruntă inevitabil, o dată în plus, cu textul.
1. Edouard Manet, Calea ferată, 1872-1873, ulei pe pânză, 93 x 114 cm, National Gallery of Art, Washington.
Vezi?
