meargă mai departe fără moneda necheltuită. Am fost adesea ispitit -
pe când comoara mea începea să crească - s-o cheltuiesc pe diverse mărfuri rafinate pe care negustorii le vânturau pe sub ochii noştri, mărfuri aduse pe corabii sau pe cămile din ţinuturile îndepărtate ale Feniciei. Dar mă opream întotdeauna la timp.
Un an mai târziu, Algamish îşi făcu din nou apariţia în viaţa mea, spunându-mi:
- Fiule, ţi-ai păstrat numai pentru tine o zecime din tot ce-ai câştigat anul trecut?
- Da, învăţătorule, am răspuns eu mândru.
- Asta este foarte bine - spuse el radiind de bucurie. Şi ce-ai făcut cu această mică avere?
- I-am dat-o lui Azmur, cărămidarul, care mi-a spus că străbate adesea mările şi oceanele, iar când va ajunge în portul Feniciei, Tyre, îmi va cumpăra cele mai frumoase bijuterii din ţinutul fenicienilor. Când se va întoarce, noi le vom vinde la un preţ mai mare şi vom împărţi câştigul.
- Toţi proştii trebuie să înveţe, mormăi el în barbă. De ce crezi că
un cărămidar cunoaşte taina bijuteriilor? Când este vorba despre tainele stelelor de pe cer, îi cer sfatul pitarului? Nu, pe cinstea mea, te duci la astrolog, dacă ai ceva minte în cap. Ţi-ai pierdut toată agoniseala, tinere, ţi-ai scos copacul averii din rădăcină. Dar nu-i nimic. Plantează
altul! Încearcă din nou! Iar data viitoare, dacă vrei să descoperi taina bijuteriilor, du-te la un negustor de bijuterii! Dacă vrei să cunoşti cât mai multe lucruri despre oi, du-te la un păstor! Nu te costă nimic să ceri sfaturi, dar ai grijă să le urmezi numai pe cele demne de urmat! Cel care cere sfaturi referitoare la agoniseala-i unui om care nu are nici o experienţă în astfel de probleme, va plăti cu propria-i avuţie naivitatea şi prostia.
Spunând acestea, se îndepărtă.
Şi totul s-a petrecut aşa cum a spus el. Căci fenicienii sunt nişte mişei. Ei i-au vândut lui Azmur bijuterii din sticlă, ce imitau bine pietrele preţioase, dar erau fără vreo valoare. Dar - aşa cum m-a sfătuit Algamish -
am continuat să pun deoparte o zecime din ce câştigam, pentru că de-acum acest lucru devenise o obişnuinţă şi nu mai era atât de greu cum fusese la început.
Apoi, după alte douăsprezece luni, Algamish veni în camera scribilor şi mă întrebă:
- Ce progrese ai mai făcut de când nu ne-am văzut?
- Am pus mereu deoparte, aşa cum mi-ai spus - am răspuns eu -, iar agoniseala mea i-am încredinţat-o lui Agger, cel care meşteşugeşte scuturi, ca să cumpere bronz, iar el îmi plăteşte la fiecare patru luni o dobândă.
Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani10i.
- Foarte bine. Şi ce faci cu dobânda?
- Dau un ospăţ mare cu merinde rafinate, cu miere, vin şi prăjituri cu mirodenii. Mi-am cumpărat şi o tunică stacojie. Iar într-o zi, o să-mi cumpăr şi un măgăruş care mă va purta în drumurile mele.
- Stomacu-ţi mistuie roadele agoniselii - spuse Algamish râzând. Cum te mai aştepţi atunci să mai lucreze pentru tine? Şi cum crezi că aceste roade ar mai putea da naştere altora, care să robotească şi ele pentru tine?
Mai întâi, trebuie să-ţi organizezi o armată de sclavi de aur şi apoi te poţi bucura fără regrete de ospeţe-ndestulate.
Şi dispăru din nou, aşa cum proceda mereu. Nu 1-am mai văzut timp de doi ani, când îşi făcu din nou apariţia în viaţa mea - la fel de neaşteptat ca-ntotdeauna.
Chipul îi era brăzdat de urmele adânci ale timpului, iar ochii săi trădau o oboseală fără margini, căci era acum un om foarte bătrân.
- Arkad - îmi spuse el - ai reuşit să strângi averea pe care o visai?
- Nu este nici pe departe cea pe care o visez - am răspuns eu -, dar am reuşit să strâng ceva, iar truda mea începe să dea roade.
- Şi mai urmezi sfaturile cărămidarilor?
- Sfaturile lor sunt foarte bune când este vorba de cărămizi, am răspuns eu.
- Arkad - spuse el - ţi-ai învăţat bine lecţiile. Mai întâi, ai învăţat să
te mulţumeşti cu mai puţin decât câştigi. Apoi, ai învăţat să ceri sfaturi numai de la oameni învăţaţi, oameni cu multă experienţă. Şi, în cele din urmă, ai învăţat să pui aurul la treabă, să-1 faci să lucreze pentru tine. Ai învăţat cum să faci rost de bani, cum să-i păstrezi şi cum să-i foloseşti. De aceea, te consider omul cel mai potrivit pentru o misiune ce presupune mai multă responsabilitate. Eu am început să
îmbătrânesc. Fiii mei nu se gândesc la altceva decât cum să-mi cheltuiască averea, nicidecum s-o înmulţească. Interesele mele sunt mari, dar mi-e teamă că nu mă mai pot ocupa de ele. Dacă vrei să mergi la Nippur şi să ai grijă de pământurile pe care le stăpânesc acolo, te voi face partenerul meu şi îmi voi împărţi averea cu tine.
Aşa am ajuns la Nippur şi am preluat controlul asupra posesiunilor sale de acolo, posesiuni care erau destul de întinse. Şi pentru ca eram mânat de o ambiţie extraordinară, dar şi pentru că stăpâneam cele trei legi (notă Allain: câştigarea aurului, protejarea acestuia de la pierdere şi risipă, şi înmulţirea lui) care îţi asigură strângerea şi păstrarea unei averi uriaşe, am reuşit să sporesc valoarea proprietăţilor sale. Şi aşa, averea mea începu să crească, iar când spiritul lui Algamish îşi luă zborul spre tărâmul întunericului, mi-a revenit şi mie o parte din bogăţia sa, aşa cum stabilise prin lege.
Aşa grăi Arkad, iar, după ce îşi încheie povestirea, unul dintre prietenii săi spuse:
- Te poţi considera un om norocos pentru că Algamish s-a hotărât să-şi împartă averea cu tine.
- Am fost norocos doar pentru că m-am lăsat dominat de dorinţa de a prospera - şi asta cu mult timp înainte de a-1 cunoaşte. Oare n-am dovedit t imp de patru ani o voin ţ ă de fier atunci când am luptat din răsputeri să pun deoparte o zecime din tot ce câştigam? Oare puteţi spune că un pescar este norocos pentru că reuşeşte să prindă peşte, când el studiază de ani de z ile obiceiurile peştilor şi ştie când să arunce năvodul ? Oportunitatea este o zeiţă mândră, ce nu-şi iroseşte timpul cu cei care nu sunt pregătiţi s-o Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 11i.
întâmpine.
- Trebuie să recunoaştem că ai dat dovadă de o voinţă extraordinară
de a merge mai departe în anul acela în care ţi-ai pierdut toată agoniseala.
Acesta este un aspect prin care te deosebeşti de noi toţi, spuse un alt prieten.
- O voinţă extraordinară! răspunse Arkad. Ce prostie! Credeţi că
voinţa este cea care îi conferă omului puterea de a ridica o greutate pe care o cămilă nu o poate căra sau de a transporta o încărcătură pe care nici boii nu o pot urni din loc? Voinţa reprezintă scopul ferm pe care ţi 1-ai stabilit în viaţă şi pe care vrei să-1 vezi îndeplinit. Dacă îmi stabilesc un ţel, fie el şi neînsemnat, fac tot ce-mi stă în putinţă să-1 realizez. Cum aş mai avea altfel încredere în mine că pot sa realizez lucruri cu adevărat importante? Dacă îmi spun: „Trebuie, timp de o sută de zile, pe când traversez podul ce duce spre oraş, să arunc câte o pietricică în râu", atunci asta fac. Dacă în cea de a şaptea zi traversez podul şi nu arunc pietricica în râu, nu-mi spun: „Voi arunca mâine două pietricele", ci mă întorc din drum şi-mi duc promisiunea la bun sfârşit. Iar în cea de-a douăzecea zi, nu-mi spun: „Arkad, este inutil ce faci tu. La ce-ţi foloseşte să arunci în fiecare zi câte o pietricică în râu? De ce nu arunci un pumn plin şi termini povestea?"
