stâlp în aşa fel încât toată lumea să-1 poată vedea. Când mulţimea a început să se împuţineze, m-am apropiat şi eu de locul execuţiei. Pe pieptul său acoperit de păr, am văzut un tatuaj ce reprezenta doi şerpi încolăciţi.
Era Piratul. Când 1-am revăzut apoi pe Arad Gula, era un om complet schimbat. El m-a întâmpinat plin de entuziasm:
„- Priveşte! Sclavul pe care îl cunoşteai tu este acum un om liber.
Cuvintele pe care mi le-ai spus atunci m-au transformat ca prin minune.
Vânzările şi câştigurile mele au început să crească simţitor. Soţia mea este în sfârşit fericită. Când am cunoscut-o, era o femeie liberă - este nepoata stăpânului meu. Ea vrea acum să ne mutăm într-un oraş din străinătate, unde nimeni nu va şti că am fost cândva sclav. Astfel, copiii noştri nu vor avea de suferit pentru soarta nedreaptă de care a avut parte tatăl lor.
Munca a devenit sprijinul meu incontestabil. Ea mi-a redat încrederea în forţele proprii şi talentul de a vinde."
Eram fericit pentru că îl răsplătisem - fie şi într-o măsură atât de mică
- pentru cuvintele de încurajare pe care mi le dăruise cândva în trecut, într-o seară, Swasti veni la mine vădit tulburată.
„- Stăpânul tău are necazuri. Mă tem pentru el. Cu câteva luni în urmă, a pierdut foarte mult la jocurile de noroc. Nu-1 mai plăteşte pe ţăranul care îi aducea grânele sau mierea. Şi nu-şi mai plăteşte nici cămătarul. Ei sunt supăraţi şi îl copleşesc cu ameninţări."
„- De ce ne-am bate noi capul pentru prostiile lui? Nu suntem noi paznicii lui" -
am răspuns eu fără să gândesc.
„- Tinere naiv, tu chiar nu înţelegi! Te-a oferit pe tine drept garanţie cămătarului pentru un împrumut. Conform legii, cămătarul are tot dreptul asupra ta şi te poate vinde oricând doreşte. Nu ştiu ce să fac. Este un stăpân bun. De ce? De ce s-a abătut asupra noastră o năpastă atât de mare?"
Temerile lui Swasti nu erau neîntemeiate. A doua zi de dimineaţă, în timp ce îmi îndeplineam sarcinile la brutărie am primit vizita cămătarului, ce era însoţit de un om căruia el îi spunea Saşi. Acest om m-a studiat din cap până-n picioare şi a spus că mă încadram în cerinţele sale. Cămătarul nu mai aşteptă întoarcerea stăpânului meu şi îi spuse lui Swasti să-i transmită acestuia că mă luase cu el. Având doar hainele de pe mine şi punga cu galbeni bine ascunsă la cingătoare, am fost răpit pe neaşteptate de la sarcinile mele neterminate. Speranţele mi-au fost astfel complet năruite - la fel cum o furtună puternică smulge un copac din rădăcină şi îl aruncă în talazurile mânioase ale mării înspumate. Jocurile de noroc şi berea din orz mi-au distrus din nou viaţa. Saşi era un om grosolan şi morocănos. Pe când mă conducea prin oraş, am încercat să-i povestesc despre munca pe care o făceam în slujba lui Nana-naid şi am încheiat spunându-i că speram să fac o treabă bună şi pentru el. Dar răspunsul pe care mi 1-a dat nu mi-a oferit prea multe speranţe.
„- Nu-mi place munca asta. Nici stăpânului meu nu-i place. Regele i-a Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 72i.
spus să mă trimită să construiesc o parte din Marele Canal. Stăpânul i-a spus lui Saşi să cumpere cât mai mulţi sclavi, să muncească mult şi să
termine treaba cât mai repede. Dar cum poţi să termini o treabă ca asta atât de repede?"
Imaginează-ţi un deşert arid, unde nu există copaci - ci doar nişte arbuşti pitici care să te ferească de razele ucigătoare ale soarelui fierbinte, ce ne încălzea atât de tare apa din burdufuri încât nu o mai puteam bea!
Apoi imaginează-ţi rânduri întregi de oameni care coboară în gropi adânc săpate ca să râme ca viermii, scoţând din zori până-n seară coşuri pline cu noroi şi mizerie! Completează-ţi acest tablou cu felul în care ni se dădea de mâncare - mâncăm dintr-o albie comună ca şi când eram nişte porci! Nu aveam nici corturi şi nici paie pe care să dormim. Acestea erau noile condiţii de trai pe care ni le rezervase destinul, îmi îngropasem punga cu galbeni într-un loc numai de mine ştiut, întrebându-mă dacă aveam s-o mai dezgrop vreodată. La început, am muncit din tot sufletul, dar pe măsură ce lunile treceau, curajul şi speranţa au dispărut puţin câte puţin. Apoi, din cauza căldurii insuportabile, am făcut febră. Mi-am pierdut pofta de mâncare şi abia mă atingeam de legumele şi carnea de oaie ce constituiau hrana noastră de bază. Nopţile mi le petreceam adâncit în gândurile mele pline de amărăciune, învăluit în nefericirea mea, mă
întrebam dacă Zabado nu-şi concepuse oare cel mai bun plan - acela de a evita prin orice mijloace posibile munca asiduă. Dar în faţa ochilor mi-a apărut atunci imaginea sa cumplită si mi-am dat seama că planul lui nu fusese chiar atât de bun. M-am gândit apoi la firea aprigă a Piratului, întrebându-mă dacă n-ar fi fost o idee bună să te lupţi şi să ucizi. Dar amintirea trupului său însângerat mi-a spus că nici planul lui nu se dovedise chiar atât de bun. Mi-am amintit apoi de Megiddo. Mâinile sale erau aspre de muncă, dar chipul îi trăda o fericire fără margini. Aşadar, planul lui era cel mai bun. Eram la fel de dornic de muncă precum era Megiddo; cu siguranţă că nu muncea mai mult decât mine. Dar de ce munca mea nu-mi dăruia fericirea şi succesul pe care le râvneam atât de mult? Oare munca era cea care îi dăruia lui Megiddo fericirea supremă sau fericirea şi succesul sunt apanajul zeilor şi numai ei hotărăsc cine are dreptul să se bucure de ele? Oare eram sortit să
muncesc tot restul vieţii mele fără să-mi împlinesc visurile şi dorinţele, fără sa cunosc niciodată fericirea şi succesul? Toate aceste întrebări mă
bântuiau zi şi noapte şi nu le găseam nici un răspuns. Viaţa mea se derula astfel într-o negură cumplită. Câteva zile mai târziu, când se părea că ajunsesem la capătul puterilor si nu găsisem încă nici un răspuns la întrebările mele, Saşi mă chemă la el. Fostul meu stăpân trimisese un mesager ce avea să mă ducă din nou la Babilon. Mi-am dezgropat punga preţioasă, m-am îmbrăcat cât am putut mai bine în veşmintele mele zdrenţuite şi am pornit la drum, călărind în spatele mesagerului. Pe drum, gândurile mele incendiare îmi răvăşeau sufletul la fel cum o furtună răvăşeşte marea. Aceste stări sufleteşti tulburătoare mi-au amintit atunci de versurile unui cântec din oraşul obârşiei mele -
Harroun:
„înlănţuită într-un vârtej fără de seamăn, viaţa omului decurge Şi pe cărări necunoscute, soarta paşii îi îndrumă. Destinul ce-1 aşteaptă a-1
prevesti nimeni nu poate, Iar calea ce-i este hărăzită a o urma nimeni nu poate,"
Îmi era oare hărăzit să îndur pedepse pentru nu ştiu ce motive? Ce Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 73i.
nenorociri şi dezamăgiri îmi mai rezervaseră oare zeii? Când am intrat în curtea casei stăpânului meu, imaginează-ţi ce mare mi-a fost mirarea când 1-am văzut pe Arad Gula aşteptându-mă acolo! El m-a ajutat să descalec şi m-a îmbrăţişat cu dragostea pe care i-ar fi oferit-o unui frate pierdut şi regăsit. L-aş fi urmat cu credinţa unui sclav, dar nu m-a lăsat să fac acest lucru. M-a luat în schimb în braţe, spunându-mi:
„- Te-am căutat peste tot. Când deja îmi pierdusem speranţa, am întâlnit-o pe Swasti, iar ea mi-a povestit despre cămătarul care te-a cumpărat. Acesta mi-a spus că te vânduse unui stăpân de origine nobilă. M-am târguit mult cu noul tău stăpân şi am plătit o sumă revoltător de mare pentru tine, dar a meritat efortul. Filozofia ta de viaţă şi spiritul tău întreprinzător au constituit o sursă de inspiraţie pentru succesul meu."
„- Este filozofia de viaţă a lui Megiddo, nu a mea" - 1-am întrerupt eu.
„- A ta şi a lui Megiddo. Mulţumită vouă amândurora, mergem acum la Damasc şi am nevoie de un partener pentru negoţurile mele. Căci - vezi tu!", exclamă el, „din acest moment eşti un om liber."
Spunând acestea, scoase de sub tunică tăbliţa de argilă ce menţiona statutul meu de sclav, o ridică deasupra capului şi o aruncă cu putere, spărgând-o în mii de bucăţele de pietrele de pe drum. El le calcă apoi în picioare până când se alese praful. Ochii mi se umplură de lacrimi. Mi-am dat atunci seama că eram cel mai norocos om din Babilon. Vezi, aşadar, că, în vremuri de restrişte, munca s-a dovedit cel mai bun prieten al meu.
Dorinţa de a munci nea ajutat să nu fiu vândut ca sclav la ridicarea zidurilor oraşului. Această dorinţă 1-a impresionat, de asemenea, pe bunicul tău, care mi-a oferit şansa să devin partenerul său de negoţ.
Hadan Gula îl întrebă atunci:
- Aşadar, munca era cheia secretă a bunicului meu, cu ajutorul căreia a strâns comoara aceea de shekeli de aur?
- Era singura cheie pe care o avea la dispoziţie, răspunse Sharru Nada. Bunicului tău îi plăcea să muncească. Zeii i-au apreciat eforturile şi 1-au răsplătit cu generozitate.
- Încep să înţeleg acum, spuse Hadan Gula gânditor. Munca este cea care i-a adus cei mai mulţi prieteni - oameni care au ştiut să-i admire sârguinţa şi succesul pe care 1-a obţinut de pe urma muncii sale.
Munca este cea care i-a conferit distincţiile de care se bucura în Damasc. Munca este cea care i-a oferit toate lucrurile pe care le doresc şi eu la rândul meu. Şi eu care credeam că munca este destinată numai sclavilor.
- Te poţi bucura de foarte multe plăceri în viaţă, spuse Sharru Nada. Şi fiecare îşi are locul ei bine definit, îmi pare bine că munca nu este destinată numai sclavilor. Căci dacă ar fi aşa, nu m-aş mai bucura de cea mai mare plăcere a mea. Multe lucruri îmi plac în viaţă, dar nimic nu se compară cu munca.
Sharru Nada şi Hadan Gula călăreau sub umbra binefăcătoare a zidurilor înalte, îndreptându-se spre porţile masive, din bronz ale Babilonului.
La apropierea lor, străjerii luară poziţie de drepţi şi îl salutară pe unul dintre cei mai respectaţi cetăţeni ai oraşului. Cu o trufie demnă de un rege, Sharru Nada îşi conduse caravana printre porţile masive, străbătând apoi străzile oraşului.
- Am sperat dintotdeauna să-i semăn bunicului meu, îi mărturisi Hadan Gula. Dar n-am ştiut niciodată ce fel de om era. Acum tu mi-ai dezvăluit adevărata lui structură sufletească. Şi pentru că în acest Daca-ti place cartea cumpar-o! Autorul isi merita bani 74i.