periodicele de tot felul, ele devenind principala modalitate de informare, alături de calendare, care încetează însă a deţine supremaţia,. Artiştii români sînt sincronizaţi cu mişcarea artistică europeană, în acest răstimp se afirmă
Petraşcu, Brâncuşi, Steriade, Luchian, Pallady ori Enescu. România participă, de asemenea, la avîntul ştiinţific de la acest început de secol prin contribuţiile lui Traian Vuia, Gr. Ţiţeica, Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu, Emil Racoviţă, Ştefan Procopiu, Gheorghe Marinescu, Henri Coandă, George (Gogu) Constantinescu şi alţii.
Literatura română a primelor decenii ale veacului nostru înregistrează succese notabile, fie prin operele unor scriitori care se remarcaseră cu deosebire în secolul al XIX-lea — I. L. Caragiale, Momente. (1901), Schiţe nouă (1909) ; Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Hagi Tudose — tipuri şi moravuri (1903) ; loan Slavici, Mara (1906) — fie prin operele unor scriitori care atrag atenţia de abia acum — Mihail Sadoveanu publică în 1904 Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite; Ion Agârbiceanu, De la ţară (debut 1906) — la care adăugăm pe Octavian Goga, Liviu Rebreanu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu şi alţii. Deşi literatura română este orientată încă spre tematica rurală, aria de inspiraţie începe să se lărgească. Apar opere ce se inspiră din viaţa tîrgurilor de provincie. Genul scurt încă domină, deşi romanul dă semne de vigoare prin Agârbiceanu, Sadoveanu, Rebreanu şi alţii. Creatorii de caractere lasă loc analiştilor condiţiei umane. Mai vechiului interes pentru naturalism îi succede idealizarea, care, tendenţios, falsifică realitatea, în strădania de a ieşi din pozitivism, poporanismul reflectă
realitatea dintr-o perspectivă realist romantică, plină de patos, în pofida diversităţii şi individualismului epocii, se manifestă preocupări de constituire a
<nota 1> Radu Toma : Emigraţia românească din America Intre cele două
războaie mondiale, Bucureşti, T.U.B. 1980, p. 7.
</no
ta>
109
scriitorilor într-o asociaţie cu caracter profesionist, „Societatea Scriitorilor Români" (înfiinţată la 28 aprilie 1908), prima întrunire avînd loc însă la 3
septembrie 1909. Societatea şi-a adus în mod firesc contribuţia la sporirea contactelor literare externe.
Creşterea producţiei beletristice, varietatea stilurilor şi înnoirea mijloacelor de expresie, este reflectată şi în diversitatea periodicelor nou apărute „Noua revistă română", (1900) ; „Să-mănătorul" (1901) ; „Luceafărul" (1902), „Vieaţa nouă" (1905); „Ramuri" (1905), „Viaţa românească" (1906), principala revistă
din primele decenii ale secolului nostru etc. Sînt acestea doar cîteva din revistele care apar în ritm de una, două pe an. Apoi, creşterea numărului criticilor de profesie, care urmăresc permanent fenomenul literar în raport cu orientările europene, dovedeşte încă o dată dinamismul vieţii literare româneşti de la începutul veacului, anunţînd prin numeroase elemente, literatura din perioada interbelică. Peisajul literar al epocii oferea alternativa a două concepţii despre artă fundamental opuse : cea a poeţilor tradiţionalişti, din jurul
„Sămănătorului", care susţineau ideologia eminesciană şi aceea a poeţilor adepţi ai esteticii simbolismului francez, moderniştii, din jurul lui Ovid Densuşianu şi al revistei acestuia, „Vieaţa nouă", care militau pentru ruperea cu trecutul. Este evident, deci, că "la noi, ca şi în alte literaturi, „prima parte a secolului XX se află parţial cufundată în solul veacului al XIX-lea. Faţă de acesta se înregistrează numai o tentativă de dezlipire, de desprindere, cu efectul unei proprii porniri" *2. Statutul de sine stătător al acestei etape de efervescenţă, pregătitoare a marii literaturi dintre cele două războaie mondiale, este de fapt „un fenomen de succesiune, în prelungirea celei anterioare, pe un teren pregătit. Pe de altă parte, literatura primelor două decenii, reflectă, în modul său, tendinţe specifice noului climat" *3.
Continuă duelul între maiorescieni şi gheristi în privinţa esenţei şi funcţiilor artei. „Convorbirile literare" intră în sfera ideologică a sămănătoriştilor.
Momentul istorico-literar devine de o mai adîncă complexitate şi prin intrarea în scenă a lui
<nota>
2 Edgar Papu, Orizonturi la început de veac, Bucureşti, Eminescu, 1982, p. 206—207. 3 Constantin Ciopraga, Literatura română Intre 1900 şi 1918, Iaşi, Junimea, 1970, p.
7.
</no
ta>
110
M. Dragomirescu, promotorul unei critici ştiinţifice, menită să opereze distincţia dintre operele de artă autentice şi cele care doar o simulează printr-un apel la filozofie, artă, pedagogie şi tehnica clasificării, încercările lui Mihail Dragomirescu, nu lipsite de ecou pe plan universal, au contribuit, alături de alte tendinţe, la realizarea saltului calitativ vădit înregistrat de literatura română
între cele două războaie mondiale, cînd producţia literară românească reuşeşte să se armonizeze cu literatura europeană într-un dialog de la egal la egal. în pofida divergenţelor ideologice, literatura şi periodicele vremii se angajează, indiferent de orientare, în eforturile de realizare a unirii cu Transilvania.
„Flacăra" (apărută în 1910) este un exemplu în această privinţă. Viaţa literară
transilvăneană face faţă cu greu loviturilor oficialităţilor. După dispariţia
„Luceafărului", „Foaia pentru petrecere şi învăţătură" este nevoită să se mute la Orăştie, apoi la Bucureşti şi apoi dincolo de ocean, la Cleveland, Ohio
*4. Pagini literare rămîn în primele rînduri ale cultivării conştiinţei naţionale.
Transilvania luptă pentru ridicarea sărăcimii, garanţie a individualităţii şi luptei pentru afirmare naţională.
Intervalul ce s-a scurs pînă la prima conflagraţie mondială se constituie şi pentru receptarea literaturii americane în România drept o perioadă de tranziţie. N. Iorga şi G. Ibrăileanu atrăgeau atenţia asupra necesităţii schimburilor acelor valori culturale care purtau în ele germenii puterii de asimilare. Dacă pînă acum literatura franceză, germană şi rusă erau favorizate tacit, la început de veac se observă o lărgire a orizontului prin promovarea unei înţelegeri largi „a tuturor marilor culturi ale omenirii" (N. Iorga). Dovada cea mai elocventă este G. Ibrăileanu, care are ştiinţa descoperirii adevăratelor valori de la noi şi de peste hotare. Orice cercetător al operei marelui critic nu poate face abstracţie de o afirmaţie pe care G. Ibrăileanu o formula la începutul recenziei Scrisorilor lui William James, şi fără de care înţelegerea surselor lui teoretice ar fi vitregită : „Am luat în mînă cu sentimente variate şi rare aceste scrisori ale unuia dintre marii mei învăţători" *5. Sub semnul deschiderii litera-
<nota>
4 Revista apare ca supliment al periodicului „Libertatea" ("The Liberty"), Cleveland, Ohio, 30 august — 6 septembrie 1917, preţ 2 dolari (cu Foaia), editor-proprietar : Ioan Moţa, Tip. ziarului „Românul", Cleveland, Ohio.
5 G. Ibrăileanu, Opere, vol. 3, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Minerva, 1976, p. 140.
</no
ta>
111
turii române spre noi experienţe, dintr-o nevoie internă de sincronizare europeană, în condiţiile în care emigraţia peste ocean din Transilvania şi Bucovina creşte, cu consecinţa sporirii intereselor şi lărgirii contactelor, numărul noilor nume din literele americane receptate la nivelul comentariului şi traducerii se apropie de cifra 50, fără a se lua în consideraţie scriitorii care fuseseră deja traduşi sau comentaţi în secolul al XIX-lea (Harriet B. Stowe, B.
Franklin, Bret Harţe, N. Hawthorne, H. W. Longfellow, Joaquin Miller, John G. Whittier, Edward Bellamy, James F. Cooper şi mai ales E. A. Poe şi Mark Twain, care sînt permanenţe şi în veacul nostru). Twain, spre exemplu, este atît de cunoscut, încît atunci cînd S. Mehedinţi se trădează a nu şti că Samuel Clemens şi Mark Twain nu sînt doi scriitori diferiţi, gafa este exploatată atît de Facla cît şi de Viaţa românească. Indignat de acuzaţia lui S. Mehedinţi din Convorbiri literare (dec.-ian. 1908) care, în Americanism literar, acuza mulţi scriitori români de mercantilism, G. Ibrăileanu îi răspunde în nr. 1 al Vieţii româneşti din 1908 : „în articolul acesta nou, d. Mehedinţi planînd asupra literaturii americane cu aripi de condor, descoperă un scriitor pe care însoţindu-l cu un epitet înaripat îl numeşte „Samuel Klains (Mark Twain)"'..
Cine să fie acest „Samuel Klains?" Fără nici o îndoială că nu poate să fie Samuel Klain, contemporanul lui Şincai şi Maior. . Dar dacă „M. Twain" (?) e cumva Mark Twain, cunoscutul umorist care nicidecum nu poate fi M. Twain, după cum Papălapte nu poate fi „P. Lapte", atunci desigur că nu e vorba de blîndul călugăr de la Blaj, ci de scriitorul Samuel Clemens. Departe însă de noi pretenţia că d. Mehedinţi n-ar cunoaşte opera scriitorului american, căci d.
Maiorescu a tradus vreo două schiţe de el, alături de cîteva de Bret Harţe, pe care, fireşte, d. Mehedinţi îl citează împreună cu „Samuel Klains", scriindu-l aproape corect (Bret Hart, în loc de Bret Harţe)" *6.
Majoritatea scriitorilor menţionaţi pînă aici, cu cîteva excepţii, susţin calitatea literaturii americane tradusă în România acestei perioade, în poezie, puţine sînt numele noi care apar, alături de ale lui Walt Whitman şi John Greenleaf Whittier. Mai întîi, Ella Wheeler Wilcox (1850—1919), ale cărei versuri dulcege, cu subiecte sentimentale pseudoerotice, se bucurau de
<nota>6 G. Ibrăileanu, Opere, voi. 10, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al.
Piru, Bucureşti, Minerva, 1981, p. 329—330.
</no
ta>
112
popularitate în America primului deceniu al secolului nostru *7 ; se cunoaşte, de asemenea, numele lui Bliss Carman (1861—1929), poet de extracţie canadiană, care colaborase cu Richard Hovey Ia Cîntece din Vagabondia (Songs f rom Vagabondia, 1894), şi cu care iniţiase revolta împotriva poeziei manieriste a timpului, în versuri ce captivează nu numai prin ritm şi simboluri, dar şi prin muzică şi culoare *8. Moda creată de Bîiss Carman nu a trecut neobservată , şi prin urmare nu e de mirare că poezia lui a fost inclusă în antologia Anul liric (The Lyric Year, 1912), editată de Mitchell Kennerley, care marchează alături de revista Poetry, o nouă eră în poezia americană. N.
Iorga este cel ce traduce pentru prima dată din poezia intelectuală
epigramatică şi experimentală a lui Ralph Waldo Emerson (1803—1882), în care descoperea idei despre baza morală a poeziei dar şi despre simplitatea ei
*9.
