La New York am mai întîlnit o droaie de oameni interesanţi : doamna Mary Mapes Dodge, îndrăgita editoare de la St. Nicholas şi doamna Riggs (Kate Douglas Wiggin), autoarea lui
92
„Patsy". Am primit de la ele daruri inspirate de căldura inimii ; cărţi ce conţin propriile lor gînduri, scrisori luminate de suflet şi fotografii a căror descriere repetată o solicit cu drag. Dar spaţiul nu-mi permite să-mi pomenesc toţi prietenii şi apoi există aspecte legate de ei care se ascund după
aripi de heruvimi, aspecte sacre pentru mine ce nu pot fi încredinţate tiparului rece. Chiar şi despre doamna Laurence Hutton am vorbit cu oarecare ezitare.
Am să mai menţionez doar doi prieteni. Unul din ei este doamna William Thaw, din Pittsburgh, la ea acasă, la Lynd-hurst. Tot timpul întreprinde ceva ca să facă fericit pe cîte cineva, iar generozitatea şi sfatul ei înţelept n-au dat niciodată greş în ce ne. priveşte pe mine şi pe profesoara mea în toţi anii aceştia de cînd o cunoaştem.
Şi celuilalt prieten îi sînt profund îndatorată. Este bine cunoscut pentru mîna fermă cu care conduce acţiuni vaste, însuşirile sale deosebite i-au atras respectul tuturor. Amabil cu toată lumea, face mereu bine, tăcut şi nevăzut. Am ajuns iar la cercul de nume distinse pe care nu trebuie să le menţionez ; dar cu dragă
inimă i-aş recunoaşte generozitatea şi interesul plin de afecţiune datorită cărora am putut urma colegiul.
Aşa se face că prietenii au alcătuit de fapt povestea vieţii mele. în mii de chipuri ei au transformat cusururile mele în minunate avantaje şi mi-au dat astfel posibilitatea să păşesc senină şi fericită în umbra aruncată de handicapul meu.
93
ADDENDA
[p. 17] Anne Mansfield Sullivan (1866—1936) era fiica unor imigranţi irlandezi. A intrat la Institutul Perkins la 7 octombrie 1880, cînd avea 14 ani şi a absolvit în 1886. în copilărie fusese aproape oarbă, dar mai tîrziu vederea i-a revenit parţial. Deşi fără experienţă, săracă şi bolnavă, în 1887 era deja considerată o demnă urmaşă a doctorului Howe, cel care o educase pe Laura Bridgman — o altă surdă şi oarbă celebră în epocă — şi care imprimase principalele direcţii de educaţie la Institutul Perkins pentru Orbi. S-a pregătit pentru munca ce o aştepta ca profesoară a lui Helen în perioada august 1886 —
februarie 1887". Activitatea doctorului Howe i-a netezit drumul, dar ea are meritul de a fi descoperit modalitatea de a-i'învăţa limba pe cei surzi şi orbi.
Dacă în practică intuiţia sa a fost fără greş, Anne Sullivan a fost stingheră şi lapidară cînd a trebuit să-şi prezinte observaţiile, metodele şi rezultatele în scris. Rapoartele asupra activităţii i se păreau o pierdere de vreme, fapt regretat de generaţiile următoare de specialişti în domeniu.
[p. 18] După cum se poate uşor constata din lectura acestei cărţi, Helen Keller folosea cu o plăcere deosebită nume de sunete şi culori. Uneori asocierile pe care le face între obiecte şi culori nu sînt tocmai adecvate, într-o scrisoare care însoţea un cadou către Mildred, Helen, pe atunci în vîrstă de nouă ani (scrisoarea este datată «24 octombrie 1889), îşi asigura surioara mai mică de frumuseţea viitoarei rochii făcute din materialul albastru pe care i-l trimitea :
„cînd o vei purta, vei fi frumoasă ca un trandafir". Alteori „greşelile" produc efecte stilistice atît de surprinzătoare încît ne îndoim că ar fi vorba de o eroare.
Aşa este şi această expresie metaforică în care dublul oximoron „beznă
tangibilă" şi „beznă albă" reprezintă o descriere exactă a ceţei dense, la propriu şi la figurat.
[p. 19] Desigur, relatările autoarei privind etapele educaţiei sale în copilărie nu sînt riguros exacte. Adesea, amintirile sînt idealizate şi completate cu imagini şi gînduri aparţinînd unor momente mai tîrzii. De aceea, relatările Annei Sullivan diferă în oarecare măsură de ale sale. Iată cum descrie profesoara primele impresii despre Helen într-o scrisoare datată 6 martie 1887, scrisă, deci, trei zile după sosirea la Tuscumbia : 94
Cînd m-am apropiat de casă, am văzut un copil ce stătea în dreptul uşii, iar căpitanul Keller mi-a spus : „Uite-o. Toată ziua a ştiut că aşteptăm pe cineva şi a fost ca sălbatică de cînd a plecat maică-sa la gară după dumneavoastră". Abia am pus piciorul pe prima treaptă că s-a şi repezit spre mine cu atîta forţă încît m-ar fi doborît dacă n-ar fi fost căpitanul Keller în spatele meu. Mi-a pipăit faţa, rochia şi geanta de voiaj, pe care mi-a luat-o din mînă şi a încercat să o deschidă. (. .).
Mă aşteptam oarecum să văd un copil palid şi delicat — presupun că ideea aceasta mi se trage de la descrierea pe care i-a făcut-o doctorul Howe înfăţişării Laurei Bridgman la venirea în Institut. Dar Helen nu are nimic delicat şi palid în ea. Este mare, puternică şi rumenă şi la fel de nestrunită în mişcări ca un mînz tînăr. Are cîteva din ticurile nervoase atît de vizibile şi de deprimante la copiii orbi. Are corpul bine clădit şi viguros, iar doamna Keller spune că n-a mai zăcut nici măcar o zi de cînd a suferit de boala aceea care. a lăsat-o fără văz şi auz. Are un cap frumos şi legat de umeri exact cum trebuie. Este greu să-i descrii faţa. Este inteligentă, dar îi lipseşte mobilitatea, ori sufletul, ori aşa ceva.
•Are gura mare şi frumos conturată. Totuşi, îţi dai seama dintr-o privire că este oarbă. Unul din ochi este mai mare şi mai ieşit în afară. Zîmbeşte rar ; de fapt, n-am văzut-o zîmbind decît o dată sau de două ori de cînd am venit. Nu răspunde la mîngîieri şi nici nu le prea suportă decît dacă vin din partea mamei.
Este foarte iute şi volitivă, şi nimeni, în afară de fratele ei James, n-a încercat s-o tempereze.
Problema cea mai grea pe care o voi avea de rezolvat va fi s-o disciplinez şi s-o ţin sub control fără să-i frîng spiritul. Am să pornesc cu încetul şi am să încerc să-i cîştig dragostea. Nu voi încerca s-o cuceresc doar prin forţă
; dar voi insista de la început pe supunere în limite rezonabile. Un lucru care impresionează pe toată lumea la Helen este activitatea sa neobosită. O clipă
nu stă locului. Este ba ici, ba colo, este peste tot. îşi vîră mîinile în toate ; dar nimic nu-i reţine prea mult atenţia. Draga de ea, spiritu-i neliniştit bîjbîie în întuneric. Mîinile sale needucate şi nesăţioase distrug tot ce ating pentru că
nu ştiu ce altceva ar putea face cu lucrurile.
M-a ajutat să despachetez cînd mi-a sosit cufărul şi a fost încîntată cînd a dat de păpuşa pe care i-o trimiseseră fetele. Am crezut că este o ocazie bună ca s-o învăţ primul cuvînt. I-am scris rar „d-o-l-l" (păpuşă) în mînă, am arătat către păpuşă şi am dat din cap, ceea ce pare să fie semnul ei pentru posesie. Ori de cîte ori cineva îi dă ceva, ea arată întîi către obiect, apoi către sine şi dă din cap.
Părea nedumerită ; mi-a pipăit mîna şi i-am repetat literele. Le-a imitat foarte bine şi a arătat către păpuşă. Atunci i-am luat păpuşa cu intenţia de a i-o înapoia după ce va face literele ; dar a crezut că vreau să i-o iau şi într-o clipă s-a înfuriat şi a încercat să înşface păpuşa. Am clătinat din cap şi am început să
formez literele cu degetele ei, dar furia îi creştea din clipă în clipă. Am împins-o într-un scaun şi am ţinut-o acolo pînă n-am mai putut. Atunci am priceput că
nu are rost să continui lupta — trebuia să fac ceva ca să-i schimb direcţia gîndu-
9.5
rilor. M-am dus jos şi am luat o prăjitură (îi plăceau mult dulciurile). I-am arătat-o şi i-am scris „c-a-k-e" (prăjitură) în mînă, ţinînd prăjitura spre ea.
Desigur că o voia şi a încercat s-o ia ; dar eu i-am scris din nou cuvîntul şi i-am mîngîiat mînuţa. A făcut literele rapid, iar eu i-am dat prăjitura, pe care a înfulecat-o în mare grabă, gîndindu-se, cred, că s-ar putea să i-o iau înapoi. I-am arătat apoi păpuşa, şi am scris din nou cuvîntul, ţinînd-o, aşa cum ţinusem şi prăjitura, îndreptată spre ea. A făcut literele „do-l", iar eu am adăugat celălalt „l" şi i-am dat păpuşa. A fugit cu ea jos şi n-a fost chip s-o mai aduc la mine în cameră toată ziua.
[p. 19] în ziua de 20 martie 1887, Anne Sullivan notează : «
Mi-e plină inima de bucurie în această dimineaţă. S-a petrecut un miracol !
Lumina înţelegerii s-a revărsat asupra minţii micuţei mele eleve şi, iată, totul s-a schimbat !
Micuţa sălbăticiune de acum două săptămîni s-a transformat într-o copilă
blîndă. Stă lîngă mine în timp ce scriu, cu o figură senină şi fericită, şi tricotează un lanţ lung şi roşu din lînă scoţiană. A învăţat punctul săptămîna aceasta şi este foarte mîndră de această realizare. Cînd a reuşit să facă un lanţ
lung cît camera, şi-a mîngîiat singură faţa şi a dus cu drag spre obraz primul lucru ieşit din mîinile ei. Acum mă lasă s-o sărut şi, cînd se află într-o dispoziţie deosebit de blîndă, stă pe genunchii mei două-trei minute, dar nu-mi răspunde la mîngîieri.
Marele pas — pasul decisiv — a fost făcut. Micuţa sălbatică şi-a însuşit prima lecţie de supunere şi acceptă jugul cu uşurinţă. Mai îmi rămîne acum plăcuta sarcină de a dirija şi modela minunata inteligenţă ce începe să se activeze în sufletul copilului. Deja lumea remarcă o schimbare la Helen. Tatăl ei trece pe la noi dimineaţa şi seara în drum spre şi de la serviciu, o găseşte înşirînd mărgele ori cosînd linii orizontale pe cartonaşul de lucru şi exclamă : „Cît e de liniştită
