Dacă se întâmplă să fiu singură de tot şi într-o dispoziţie mai leneşă, joc o partidă de solitaire, care-mi place foarte mult. Folosesc cărţi de joc marcate în colţul din dreapta sus cu simboluri în braille care îmi indică valoarea cărţii.
Dacă prin preajmă se află copii, nimic nu mă atrage mai mult decît să zburd cu ei. Chiar şi pe cel mai mic copil îl consider un tovarăş de joacă excelent şi sînt bucuroasă că de obicei copiii mă plac. Mă poartă de colo-colo şi-mi arată
lucrurile care îi interesează. Desigur, cei mai mici nu ştiu să scrie cu degetele ; dar reuşesc să le citesc vorbele pe buze. Dacă nu reuşesc, apelează la semne.
Uneori, înţeleg greşit şi fac ce nu trebuie. Gafa mea e salutată de o cascadă de rîsete copilăreşti şi pantomima începe iar. Adesea le spun poveşti ori îi învăţ un joc şi orele trec în zbor, iar noi ne simţim buni şi fericiţi.
Muzeele şi magazinele de artă sînt şi ele surse de plăcere şi de inspiraţie. Fără
îndoială că vi se va părea ciudat ca mîna neajutată de vedere să poată simţi acţiunea, sentimentul, frumuseţea surprinse în marmura rece. şi totuşi este adevărat că trăiesc o plăcere autentică la atingerea marelor opere de artă. Pe măsură ce buricele degetelor urmează linii şi curbe, ele descoperă gîndul si.emoţia redate de artist. Pe faţa zeilor şi eroilor simt- ura, curajul şi iubirea, la fel cum le percep şi la fiinţele vii atunci cînd mi se permite să le ating, în postura Dianei simt graţia şi libertatea pădurii şi spiritului care îmblînzeşte leul de - munte şi subjugă cele mai aprige pasiuni. Calmul şi curbele graţioase ale lui Venus îmi încîntă sufletul, iar prin bronzurile lui Baree îmi sînt dezvăluite secretele junglei.
La mine în birou atîrnă pe perete un medalion al lui Homer, destul de jos ca să
pot ajunge la el şi să-i pipăi cu tandră veneraţie faţa frumoasă şi tristă. Ce bine cunosc fiecare cută de pe fruntea aceea maiestoasă — urme ale vieţii şi dovezi ale luptei şi durerii ; ochii aceia fără vedere care caută, pînă şi în ghipsul rece, lumina şi cerul albastru ale iubitei Elade, căutare zadarnică însă ; gura aceea frumoasă, fermă, cinstită şi blîndă. Ah, cît de bine îi înţeleg starea — noaptea perpetuă în care a trăit •—
Ah, întuneric, întuneric în plină lucire a lunii, întuneric iremediabil, eclipsă
totală Fără nici o speranţă a zilei ! 84
în imaginaţie îl aud pe Homer cîntînd în timp ce, cu paşi nesiguri, ezitanţi, îşi caută pe dibuite drumul din tabără în tabără — cîntînd despre viaţă, dragoste, război, despre splendidele realizări ale unei rase nobile. Era un cîntec minunat, măreţ, care i-a adus poetului o cunună nemuritoare, admiraţia peste vremi.
Uneori mă întreb dacă mîna nu este mai sensibilă decît ochiul la frumuseţile sculpturii. Aş crede că splendida curgere ritmică de linii şi curbe ar putea fi mai subtil percepută de simţul tactil decît de văz. Oricum ar fi, ştiu că pot percepe bătăile de inimă ale grecilor antici în zeii şi zeiţele lor de marmură.
O altă plăcere, de care am parte mai rar decît de celelalte, este să merg la teatru, îmi place mai mult să mi se descrie o piesă în timp ce e jucată pe scenă
decît s-o citesc, pentru că atunci îmi pare că trăiesc în mijlocul evenimentelor palpitante. Am avut cinstea să cunosc o seamă de actori şi actriţe mari care au puterea să te vrăjească astfel încît uiţi de timp şi spaţiu şi retrăiesti într-un trecut romantic. Mi s-a permis să ating faţa şi costumele domnişoarei Ellen Terry, care întruchipa o regină ideală ; avea acea dumnezeire care concentrează
cea mai sublimă durere. Alături de ea juca Şir Henry Irving, care purta simbolurile regalităţii ; în fiecare gest şi fiecare atitudine a sa descifrai măreţia intelectului şi forţa regalităţii care subjugă şi domină prin fiecare cută a feţei sale sensibile. Faţa regelui, pe care şi-o purta ca pe o mască, exprima o distanţă
şi o inaccesibilitate pe care nu le voi uita niciodată.
îl cunosc şi pe domnul Jefferson. Sînt mîndră că-l pot număra printre prietenii mei. Mă duc să-l văd ori de cîte ori se întîmplă să fiu acolo unde joacă el.
Prima dată l-am văzut jucînd cînd eram la şcoală la New York. Juca în
„Rip Van Winkle". Am citit de multe ori povestea, dar n-am simţit niciodată
farmecul stilului lent, trăsnit, blajin al lui Rip ca atunci cînd am văzut piesa.
Interpretarea frumoasă, patetică a domnului Jefferson mă transfigura, în degete port o imagine a lui Rip pe care n-o voi pierde nicicînd. După piesă, domnişoara Sullivan m-a dus să-l văd în culise şi i-am simţit vestmîntul ciudat şi barba şi părul în valuri. Domnul Jefferson m-a lăsat să-i ating faţa ca să mi-l pot imagina cum arată cînd se trezeşte din acel vis ciudat de douăzeci de ani şi mi-a arătat şi cum se clătina bietul Rip pe picioare.
85
Am văzut şi „Rivalii". Odată, cînd l-am vizitat la Boston a interpretat pentru mine părţile cele mai remarcabile din „Rivalii". Camera de primire în care ne aflam ne-a servit drept scenă. El şi feciorul său s-au aşezat la masă şi Bob Acre şi a scris provocarea. Am urmărit cu mîinile toate mişcările lui şi am surprins caraghioslîcul gafelor şi gesturilor sale într-un fel care ar fi fost imposibil de perceput dacă piesa mi-ar fi fost scrisă în palmă. Apoi s-au ridicat ca să se lupte în duel şi am urmărit loviturile rapide şi parările săbiilor şi ezitările bietului Bob Acre cînd începuse să i se scurgă curajul prin vîrfurile degetelor. Apoi marele actor îşi smuci haina şi-şi strîmbă gura şi într- o clipită m-am aflat în satul lui Falling Water şi am simţit capul cu păr zbîrlit al lui Schneider pe genunchi.
Domnul Jef-ferson mi-a recitat cele mai bune dialoguri din „Rip Van Winlcle", în care lacrima se amesteca cu zîmbetul. Mi-a cerut să indic, în măsura în care puteam, gesturile şi mişcarea care se potriveau cuvintelor.
Bineînţeles, că nu am nici un simţ al acţiunii dramatice, aşa că puteam doar să
ghicesc la nimereală, dar el, cu măiestria sa, a potrivit mişcarea cu vorba.
Oftatul lui Rip atunci cînd spune murmurînd „atît de curînd este uitat un om cînd pleacă ?", disperarea cu care îşi caută cîinele şi- puşca după lungul lui somn şi nehotărîrea sa comică în privinţa semnării contractului cu Derrick —
toate acestea par a fi luate direct din viaţă ; adică din viaţa ideală, unde lucrurile se întîmplă aşa cum credem noi că ar trebui să se întîmple.
îmi amintesc bine prima dată cînd am fost la teatru. Era acum doisprezece ani.
Venise la Boston mica actriţă Elsie Leslie şi domnişoara Sullivan m-a dus s-o văd în „Prinţ şi cerşetor". N-am să uit niciodată valurile de bucurie şi de jale care alternau în această piesă mică, dar frumoasă, şi nici copilul minune care a jucat în ea. După reprezentaţie mi s-a permis să merg în culise şi să fac cunoştinţă cu ea cînd era în costumul de rege. Ar fi fost greu de găsit un copil mai frumos şi mai atrăgător ca Elsie cînd zîmbea strălucitoare, cu un nor de păr auriu fluturîndu-i pe umeri, fără să dea nici un semn de timiditate sau oboseală, deşi jucase în faţa unui public imens. Abia învăţam .să vorbesc şi-i repetasem dinainte numele pînă l-am putut spune perfect, închipuiţi-vă bucuria mea cînd a înţeles cele cîteva cuvinte pe care i le-am spus şi cînd, fără ezitare, mi-a întins mîna în semn de salut.
86
Şi-atunci nu este adevărat.că viaţa mea, cu toate limitele, are multe puncte de contact cu viaţa Frumoasei Lumi ? Minuni se găsesc în orice, chiar şi în întuneric şi în tăcere, iar eu învăţ să mă mulţumesc cu ele în orice stare m- aş
afla.
E drept că uneori un sentiment al izolării mă cuprinde ca o ceaţă rece. atunci cînd stau singură şi aştept la porţile vieţii. Dincolo de ele este lumină, muzică şi o societate plăcută, dar eu nu pot intra. Soarta, tăcută, necruţătoare, îmi blochează drumul. Cu dragă inimă aş pune sub semnul întrebării hotărîrea-i nestrămutată , căci inima mi-e încă nedisciplinată şi plină de pasiune ; dar limba mea se încăpăţînează să nu articuleze cuvintele amare şi inutile ce-mi vin pe buze şi ele se întorc înapoi în inimă ca lacrimi neplînse. Tăcerea se aşterne imensă peste sufletul meu. Apoi vine speranţa cu un zîmbet şi-mi şopteşte : „în uitarea de sine se află bucuria". Şi atunci încerc să-mi găsesc soarele în lumina din ochii altora, simfonia în muzica din urechile altora şi fericirea în zîmbetul de pe buzele altora.
CAPITOLUL XXIII
De-aş putea să îmbogăţesc această schiţă cu numele tuturor acelora care au contribuit la fericirea mea ! Unii din ei ar putea fi găsiţi în literatura noastră, nume dragi pentru mulţi dintre noi; alţii ar fi complet necunoscuţi pentru majoritatea cititorilor. Dar influenţa lor, chiar dacă nu stă sub semnul celebrităţii, va dăinui prin vieţile care au fost înfrumuseţate şi înnobilate de ea.
Există zile de sărbătoare în viaţa noastră cînd întîlnim oameni care ne emoţionează ca un poem frumos, oameni a căror strîngere de mînă revarsă o simpatie de negrăit şi ale căror firi armonioase şi calde comunică spiritelor noastre agitate, nerăbdătoare, o pace minunată, de esenţă divină.
Nedumeririle, iritările şi grijile care ne-au copleşit se şterg ca nişte vise urîte, iar noi ne trezim şi vedem cu alţi ochi şi auzim cu alte urechi frumuseţea şi armonia adevăratei lumi a lui Dumnezeu. Gravele nimicuri ce ne umplu viaţa de zi cu zi se deschid brusc spre posibilităţi promiţătoare, într-un cuvînt, cu asemenea prieteni alături simţim că totul merge bine. Poate că nu i-am mai văzut înainte şi s-ar putea să nu mai apară pe cărarea vieţii noastre, 87
dar influenţa firilor calme şi plăcute este o libaţiune vărsată peste nemulţumirea noastră, iar noi îi simţim atingerea tămăduitoare, aşa cum simte oceanul că pîrîul de munte îi împrospătează apa.
Am fost întrebată adesea : „Lumea nu te plictiseşte ?" Nu prea înţeleg sensul întrebării. Vizitele proştilor şi curioşilor, în special ale jurnaliştilor, sînt întotdeauna inoportune, îmi displac şi cei care încearcă să coboare ştacheta conversaţiei la nivelul înţelegerii mele. Aceştia sînt ca şi indivizii care, cînd se plimbă alături de tine, încearcă să-şi potrivească paşii cu ai tăi ; în ambele cazuri ipocrizia este la fel de exasperantă.
