I've never known the long, sharp shadow of a mân on a bedroom wall. I know how wide my waist is from her arms around me, the soft shock of her breasts against my own. I know how beautiful she is, though her mirror will never admit it.

How many times I've sat there and brushed her hair so hard it sparked, but still she gazed from far away in glass, and would not see me sinking deeper in my own flesh all these years.

100

I could tell him

I love him. but when

I told her I had to

taste her

fingers in my mouth,

and let them follow my

tongue to where

it scooped up

words I had

to learn

how strong the

muscles of my

lips

were,

saying

please,

yes, no.

[p. 31] „Cînd călătorim, se adapă cu gînduri şi cuvinte. Stau alături de ea în vagon şi îi descriu ceea ce văd pe fereastră — dealuri -şi văi şi rîuri, cîmpii de bumbac şi grădini în care cresc căpşuni, piersici, pere, pepeni şi legume ; cirezi de vite şi cai păscînd pe păşunile întinse şi turme de oi pe pantele dealurilor ; oraşele cu biserici şi şcoli, hoteluri şi depozite de mărfuri şi îndeletnicirile oamenilor, în timp ce-i comunic aceste lucruri, Helen manifestă un interes intens ; şi, în lipsa cuvintelor, indică prin gesturi şi pantomimă dorinţa de a afla mai multe despre ceea ce o înconjoară şi despre marile forţe care acţionează

peste tot. în acest fel, învaţă numeroase expresii noi fără nici un efort evident."

(Extras din al doilea raport al Annei Sullivan).

[p. 37] Intre însemnările Annei Sullivan, se găsesc şi următoarele : într-o zi, în timp ce poneiul şi măgăruşul ei stăteau alături, Helen a mers de la unul la celălalt, examinîndu-i cu atenţie, în cele din urmă şi-a lăsat mîna pe capul lui Neddy şi i s-a adresat astfel : „Da, Neddy dragă, e drept că nu eşti aşa de frumos ca Negruţ. Trupul tău nu este format la fel de frumos, pe faţă nu ai o expresie mîndră, iar gîtul nu ţi se arcuieşte. Pe deasupra, urechile lungi te fac să arăţi cam caraghios. Desigur, n-ai ce-i face şi eu te iubesc la fel de mult de parcă ai fi cea mai frumoasă fiinţă din lume."

[p. 41] în relatarea Annei Sullivan privind însuşirea vorbirii de către Helen, se precizează :

La sfîrşitul primei lecţii putea pronunţa distinct următoarele sunete : a, a, â, e, o, c moale ca s şi tare ca k, g dur, b, l, n, m, t, p, s, u, f şi d. I-a fost şi încă îi este foarte greu să pronunţe consoanele dure legate una de alta în acelaşi cuvînt; adesea suprimă pe una şi o schimbă pe cealaltă şi uneori le înlocuieşte pe amîndouă cu un sunet analog cu o aspiraţie moale. La început a fost foarte vizibilă confuzia dintre l şi r. în mod repetat folosea un sunet în locul celuilalt.

Marea dificultate a pronunţării lui r a făcut ca acesta să fie unul din ultimele sunete pe care şi

le-a însuşit. A avut multe probleme şi cu eh, sh şi g moale şi nici acum nu le pronunţă clar.

[p. 42] John Macy descrie impresia pe care i-a făcut-o vocea şi felul de a vorbi ale studentei .Helen Keller în perioada în care a îngrijit apariţia acestui volum : 101

Vocea sa este joasă şi plăcută urechii. Vorbirea e lipsită de varietate şi modulaţii ; cînd citeşte, fraza e cîntată ; cînd vorbeşte suficient de tare, se fixează pe două-trei tonuri medii. Vocea are o componentă aspirată ; mereu pare că e prea multă respiraţie pe cantitatea de ton. Unele note sînt muzicale şi încîntătoare. Cînd spune vreo poveste unui copil ori cînd pune patos în ceea ce spune, vocea trece printr-un legato plăcut de la un ton la altul. Aceasta se poate compara cu efectul zăbovirii pe cuvintele lungi şi încă insuficient stăpînite care se observă la un copil atunci cînd spune o poveste solemnă.

[p. 43] Nimeni nu putea exprima mai bine decît Helen însăşi ce valoare imensă

a avut pentru ea dobîndirea graiului articulat. Iată cuvîntarea ţinută de ea la a cincea conferinţă a Asociaţiei Americane pentru Promovarea Predării Vorbirii la Surzi, care a avut loc în ziua de 4 iulie 1896 la Mt. Airy, Philadelphia : Dacă aţi cunoaşte toată bucuria pe care o simt putîndu-mă adresa astăzi dumneavoastră, cred că v-aţi face o idee asupra valorii pe care o are vorbirea pentru surzi şi aţi înţelege de ce vreau eu ca fiecare copil surd din această lume mare să aibă şansa de a învăţa să vorbească. Ştiu că s-a vorbit şi s-a scris mult pe acest subiect şi că există mari diferenţe de păreri între profesorii surzilor în ce priveşte educaţia pe cale orală. Mie îmi pare ciudată existenţa acestor diferenţe de păreri ; nu pot înţelege cum poate cineva interesat de educaţia noastră să nu reuşească să-şi dea seama de satisfacţia pe care o simţim cînd ne exprimăm gîndurile în cuvinte vii. Eu una folosesc vorbirea în mod constant şi nu vă pot spune ce plăcere îmi dă acest lucru. Bineînţeles că ştiu că pentru cei ce nu mă cunosc nu este întotdeauna uşor să mă înţeleagă, dar cu timpul le va fi mai uşor, iar pînă atunci am fericirea de ne-descris de a şti că familia şi prietenii se bucură deopotrivă de capacitatea mea de a vorbi.

Surioarei şi frăţiorului meu cel mic le place să le spun poveşti în serile lungi de vară cînd sînt acasă ; iar mama şi tata mă roagă adesea să le citesc din cărţile lor preferate. De asemenea, discut situaţia politică cu iubitul meu tată şi rezolvăm cele mai tulburătoare chestiuni la fel de bine ca şi cum aş vedea şi aş

auzi. Vedeţi, deci, ce binecuvîntare este vorbirea pentru mine. Mă pune în relaţie mai strînsă şi mai caldă cu cei pe care îi iubesc şi îmi permite să mă

bucur de plăcuta companie a multor persoane de care aş fi complet izolată dacă

n-aş putea vorbi. îmi amintesc de vremea de dinainte de a învăţa să vorbesc şi de cum mă luptam să-mi exprim gîndurile cu ajutorul alfabetului manual —

cum mi se loveau gîndurile de buricele degetelor ca nişte păsări firave ce se zbăteau să-şi cîştige libertatea, pînă cînd, într-o bună zi, domnişoara Fuller a deschis larg poarta închisorii şi le-a lăsat să evadeze. Mă întreb dacă îşi mai aminteşte cu cîtă nerăbdare şi încîntare şi-au întins aripile şi au zburat.

Desigur, la început nu le-a fost uşor să zboare. Aripile vorbirii erau slabe şi frînte şi îşi pierduseră toată graţia şi frumuseţea pe care le 102

avuseseră odinioară ; de fapt nu mai rămăsese decît impulsul de a zbura, dar tot era ceva. Nimeni nu consimte să se tîrască atunci cînd simte impulsul de a se avînta spre înălţimi. Dar, cu toate acestea, mi se părea că nu-mi voi putea folosi niciodată aripile vorbirii aşa cum fusese în intenţia Domnului ; erau atîtea piedici în cale, atîtea momente de descurajare ; dar am continuat să mă

străduiesc, ştiind că răbdarea şi perseverenţa vor învinge în cele din urmă. şi în timp ce munceam, făuream cele mai frumoase castele din aer şi visam, cel mai frumos dintre vise fiind acela despre vremea cînd aveam să vorbesc la fel ca alţi oameni ; şi gîndul la plăcerea pe care o va simţi mama cînd îmi va auzi iarăşi vocea îndulcea fiece efort şi făcea din orice eşec un stimulent pentru noi încercări. De aceea vreau să spun celor care încearcă să înveţe a vorbi ca şi celor care îi îndrumă : Păstraţi-vă voia bună. Nu vă gîndiţi la nereuşitele zilei de azi ci la succesele care pot apărea mîine. V-aţi asumat o misiune dificilă, dar veţi reuşi dacă veţi persevera ; şi veţi descoperi bucuria doborîrii obstacolelor

— plăcerea de a urca poteci neprimitoare, pe care poate, n-aţi fi cu-noscut-o niciodată dacă n-aţi fi alunecat uneori înapoi, dacă drumul ar fi întotdeauna neted şi ospitalier. Ţineţi minte, nici un efort pe care îl facem pentru a atinge ceva frumos nu este în zadar. Cîndva, undeva, cumva, vom găsi ceea ce căutăm.

Vom vorbi, da, şi vom cînta, căci aşa ne e hărăzit de la Dumnezeu : să vorbim şi să cîntăm.

[p. 49] Lupta cu „zorzoanele" şi artificiile este evidentă şi în textul de faţă, nescutit de stîngăcii stilistice, de clişee ori hiperbolizări şcolăreşti. Dar, dincolo de acestea, cititorului nu-i este greu să sesizeze strălucirea unor pasaje şi chiar capitole întregi, care probează înclinaţii literare autentice şi o educaţie prin literatura de bună calitate. Poate mai presus de acestea sînt, însă, frumuseţea interioară, forţa spiritului în căutarea de sine şi de adevăr şi sinceritatea rostirii.

S-a speculat mult asupra rolului pe care l-a avut Anne Sullivan în redactarea acestui manuscris. Anne Sullivan a fost, incontestabil, un pedagog de excepţie.

Rezultă însă limpede din tot ceea ce a scris că nu avea nici pe departe condeiul elevei sale. De altfel, aşa cum remarca John Macy, „Calitatea muncii ei ca profesoară de engleză nu trebuie măsurată după propriile aptitudini în domeniul compoziţiei."

[p. 74] Helen nu a primit o educaţie religioasă forţată. Pînă pe la zece ani avea obiceiul să atribuie totul Mamei Natura — expresia îi era familiară din manuale. Spre vîrsta de zece ani au apărut primele nedumeriri. „Nu ştiu dacă pe mine m-a făcut Mama Natură. (.. ) Dar nu-mi pot imagina pe Mama Natură

cine a făcut-o..." în mai 1890, şi-a făcut în scris următoarea listă de întrebări :

„Doresc să scriu despre lucruri pe care nu le înţeleg. Cine a făcut pămîntul şi marea şi toate celelalte ? Cine face ca soarele să fie fierbinte ? Unde eram eu înainte de a veni la mama ? Ştiu că plantele cresc din seminţele care se află în pămînt, dar sînt sigură că oamenii nu cresc în acelaşi fel. N-am văzut niciodată

o plantă-copil. Păsărelele şi puişorii ies din ouă. I-am văzut. Unde a fost oul înainte de a fi ou ? De ce pămîntul nu cade dacă e aşa de mare şi

103