!" Cînd am venit aici, mişcările ei erau atît de insistente încît se simţea întotdeauna ceva nenatural şi aproape bizar în ele. Am observat şi că mănîncă
mult mai puţin, ceea ce-l necăjeşte pe tatăl ei atît de tare încît e nerăbdător s-o ia acasă. Spune că fetei îi e dor de casă. Nu sînt de acord cu el, dar cred că vom pleca în curînd din căsuţa noastră.
Săptămîna aceasta Helen a învăţat mai multe substantive. „M-u-g" (cană) şi
„m i l k" (lapte) i-au dat mai multă bătaie de cap decît alte cuvinte. Cînd scrie
„milk" arată spre cană, iar cînd scrie „mug" face gesturile pentru turnat şi băut, ceea ce-mi arată că face confuzie între cele două. încă nu are habar că
orice lucru are un nume. [p. 20] Pe 5 aprilie 1887, Anne Sullivan scrie : Trebuie să-ţi scriu în această dimineaţă pentru că s-a petrecut ceva foarte important. Helen a făcut al doilea pas în educaţie. A învăţat că fiecare lucru are un nume şi că alfabetul manual este cheia spre orice ar vrea să ştie.
Cred că ţi-am scris într-o scrisoare anterioară că „mug" şi „milk" i-au dat lui Helen mai multă bătaie de cap decît toate
celelalte. Amesteca substantivele cu verbul „a bea". Nu ştia cuvîntul pentru „a bea", dar mima băutul ori de cîte ori scria „mug" sau „milk". Azi-dimineaţă, cînd se spăla, a vrut să ştie numele pentru „apă". Cînd vrea să ştie numele vreunui obiect, arată spre el şi apoi îmi atinge mîna. Am scris „w-a-t-e-r" (apă) şi nu m-am mai gîndit la aceasta pînă după micul dejun. Apoi mi-a venit ideea că, folosind acest cuvînt nou, aş putea limpezi problema
„mug-milk". Ne-am dus la cişmea şi am pus-o pe Helen să ţină cana sub şuvoiul de apă în timp ce pompam. Pe măsură ce apa rece ţîşnea, umplînd cana, i-am scris : „w-a-t-e-r" în mîna pe care o • avea liberă. Se pare că suprapunerea cuvîntului peste senzaţia
provocată de apa rece care-i curgea pe mîna a luat-o prin surprindere. A scăpat cana şi a rămas ca pironită. Faţa i s-a umplut de o lumină nouă. A scris „water"
de mai multe ori. Pe urmă s-a lăsat pe pămînt şi m-a întrebat cum se numeşte, a arătat către pompă şi către gardul de nuiele şi, întorcîndu-se apoi brusc, a vrut să ştie ce sînt eu.
Am scris „teacher" (profesoară). Tocmai atunci dădaca venea la pompă cu surioara mai mică a lui Helen. Helen a scris „baby" şi a arătat către dădacă. Tot drumul spre casă a fost extrem de emoţionată şi a învăţat numele, fiecărui obiect pe care îl atingea, astfel că în cîteva ore şi-a adăugat treizeci de cuvinte la vocabular. Iată cîteva : uşă, a deschide, a închide, a da, a merge, a veni şi multe, multe altele.
P.S. N-am terminat la timp scrisoarea ca s-o expediez aseară, aşa că mai adaug un rînd. Helen s-a sculat azi dimineaţă ca o zînă radioasă. A zburat de la un obiect la altul, întrebînd cum se numeşte fiecare lucru şi sărutîndu-mă de încîntare. Cînd m-am culcat aseară, s-a strecurat în braţele mele de bună voie şi m-a sărutat pentru prima dată ; am crezut că-mi plesneşte inima, aşa eram de bucuroasă.
[p. 24] într-o scrisoare din 8 mai 1887, Anne Sullivan remarcă : Nu, nu mai vreau materiale pentru grădiniţă. Am folosit la început mica mea rezervă de mărgele, cartonaşe şi beţişoare pentru că nu ştiam ce altceva aş putea face, dar a trecut vremea lor, cel puţin în etapa prezentă.
încep a suspecta toate sistemele de educaţie speciale şi minuţios elaborate, îmi par construite pe- baza premisei că fiecare copil este un soi de idiot ce trebuie învăţat să gîndească, cînd,- de fapt, dacă laşi copilul în voie, va gîndi mai multe şi mai bine, chiar dacă o va face mai lent. Lasă-i mişcările libere, lasă-l să
atingă obiectele reale şi să combine singur impresiile în loc să stea într-un spaţiu închis, la o măsuţă rotundă, în timp ce vocea dulce a profesoarei îi cere să construiască un zid de piatră din cuburile sale de lemn, să facă un curcubeu din fîşii de hîrtie colorată ori să planteze copaci din beţişoare în ghivece minuscule. Un asemenea sistem de predare creează în mintea elevului legături artificiale de care acesta ar trebui să se debaraseze înainte de a putea dezvolta idei independente pe baza experienţei personale.
Helen a învăţat adjectivele şi adverbele la fel de repede ca şi substantivele.
Ideea precede întotdeauna cuvîntul. Cu mult îna-
97
inte de venirea mea, ea avea semne pentru mic şi mare. Dacă voia un obiect mic şi i se dădea unul mare, clătina din cap şi strîngea puţin pielea de la o mînă
între degetul mare şi arătătorul de la cealaltă. Dacă voia să indice ceva mare, îşi răsfira cît putea de tare degetele de la ambele mîini şi le ţinea laolaltă de parcă ar fi vrut să cuprindă o minge uriaşă. Zilele trecute am înlocuit aceste semne cu cuvintele mic şi mare ; şi le-a însuşit de îndată şi a renunţat la semne.
Acum pot să-i cer să-mi aducă o carte mare şi o farfurie mică, să urce scările încet, să meargă repede şi să alerge iute. Astăzi dimineaţă a folosit pentru prima dată conjuncţia şi. I-am spus să închidă uşa, iar ea a adăugat : „şi încui".
Din al doilea raport scris de Anne Sullivan pentru Buletinul Oficial al -
Institutului Perkins, raport ce rezumă procedeele, dificultăţile şi rezultatele în munca de educare a micuţei Helen pînă la 1 octombrie 1888 (primul raport fusese publicat în 1887), spicuim următoarele :
Mi se pune mereu întrebarea : „Cum a-i învăţat-o sensul cuvintelor care exprimă calităţi intelectuale şi morale ?" Am credinţa că am făcut-o mai mult prin asociaţii de idei şi repetiţie decît prin explicaţii. Acest lucru este valabil cu deosebire pentru lecţiile dinspre început, cînd cunoştinţele sale de limbă erau atît de firave încît explicaţiile erau imposibile.
Mi-am făcut un obicei din a folosi cuvintele care descriu emoţii, calităţi morale şi intelectuale şi acţiuni în legătură cu împrejurările care necesită asemenea cuvinte. Curînd după ce i-am devenit profesoară, Helen a stricat păpuşa cea nouă, care îi era foarte dragă. A început să plîngă. I-am spus „îmi pare rău".
După cîteva reluări, a ajuns să asocieze cuvîntul cu sentimentul.
Cuvîntul fericită l-a învăţat în acelaşi mod ; la fel şi corect, greşit, bun, rău şi alte adjective. Cuvîntul dragoste l-a învăţat ca şi alţi copii — legat de mîngîieri.
într-o zi i-am pus o întrebare simplă privind o combinaţie de numere pe care eram sigură că o ştie. Mi-a răspuns la întîmplare. , Am oprit-o ; a rămas nemişcată, iar expresia feţei arăta clar că încearcă să gîndească. I-am atins fruntea şi am scris „t-h-i-n-k" (gîndeşte). Cuvîntul, asociat astfel cu actul respectiv, pare să i se fi fixat în minte cam în acelaşi mod ca atunci cînd îi pun mîna pe un obiect şi apoi îi scriu numele. Din clipa aceea a folosit mereu cuvîntul a gîndi.
Mai tîrziu, am început să folosesc cuvinte ca
poate, presupun, probabil, uit, îmi amintesc.
Dacă Helen mă întreba: „Unde e mama
acum?", îi replicam: „Nu ştiu. Poate că e e cu
Lelia".
După ce se familiarizează cu cuvintele, le foloseşte în compuneri.
„26 septembrie [1888]
In această dimineaţă am stat cu profesoara la fereastră şi am văzut un băieţel care merge pe trotuar. Ploua foarte tare şi el avea o umbrelă foarte mare care să-l apere de picăturile de ploaie.
Nu ştiu cîţi ani avea, dar cred că putea să aibă şase ani. Poate că îl chema Joe.
Nu ştiu încotro mergea pentru că era un băieţel necunoscut. Dar probabil că
mama l-a trimis la magazin să cumpere
